PIXAR - Partly Cloudy

PIXAR - Partly Cloudy

dragi poliţişti ...

Într-o lume perfectă voi nu existaţi.

Pe planeta Utopia, unde locuitorii nu au ştiut, n-au învăţat şi nici nu concep să-şi facă rău unii altora voi sunteţi un non-sens. Tot fără rost sunteţi şi într-o lume care a îmbrăţişat răul suprem (în accepţiunea noastră), cum ar fi planeta Inferno, acolo unde a periclita sau afecta integritatea celui de lângă tine a fost dintotdeauna sau a ajuns ceva firesc. Sigur, nici pe o planetă pe care ar trăi doar poliţişti nu aţi avea vreun sens dar din fericire aşa ceva nu există.

Planeta România s-a aflat din toate timpurile undeva între cele două. Fizic, atât locurile cât şi locuitorii seamănă tot mai tare cu Inferno, spiritual însă aspirăm la liniştea şi pacea de pe Utopia. De aceea, noi, oamenii, v-am creat pe voi, poliţiştii. Da, aveţi dreptate, şi voi sunteţi oameni atunci când daţi jos uniforma, deci vă foloseşte şi vouă să înţelegeţi cine sunteţi şi de unde veniţi, ca apoi să vedeţi încotro mergeţi.

Cum spuneam, voi poliţiştii aţi fost creaţi de oameni pentru a-i apăra de semenii lor care decid să nu adopte stilul de viaţă utopic (adică de pe planeta Utopia). Asta înseamnă că rolul vostru este să înterveniţi atunci când un individ este pe cale sau tocmai a prejudiciat integritatea altui individ sau a lucrurilor pe care acesta le deţine. Pentru asta v-am îmbrăcat frumos în uniforme, v-am trimis la şcoală ca să învăţaţi cum să distingeţi delicvenţii de ceilalţi oameni, v-am cumpărat maşini, motociclete şi alte vehicule, v-am pus la dispoziţie tot felul de instrumente care să vă ajute. Ne-am impus până şi nouă, oamenilior, reguli care să vă simplifice munca. Aşa au apărut semnele de circulaţie, indicatoarele, marcajele rutiere sau semafoarele. Atenţie însă, mare atenţie! Ele nu fac obiectul existenţei voastre pe această planetă! Rolul lor este de a ne ajuta pe noi oamenii să circulăm mai uşor iar atunci când ele nu fac faţă interveniţi voi. Nu sunteţi aici pentru a le apăra pe ele de noi, oamenii, ci de a le suplimenta, de a le sprijini în demersul lor de fluidizare a traficului.

Stabilim întâi premisele: vorbim de planeta România, continentul Bucureşti, ora 8:45. Traficul este tipic infernal (adică la fel ca pe planeta Inferno). În plin ambuteiaj provocat de două autobuze care blochează intersecţia, doi agenţi observă din maşina lor parcată pe sensul opus, cu faţa spre blocaj că un şofer decide să ocolească prin stânga un indicator ce impune (sau recomandă?) ocolirea prin dreapta. Şoferul s-a asigurat înainte de a efectua manevra - agenţii văd asta din maşină - iar după depăşirea indicatorului a revenit pe banda lui, în coloană, fără să fi jenat, obstrucţionat sau întârziat vreun alt participant la trafic, mai mult, permiţând astfel şi celor din spatele lui să îşi continue drumul. Agenţii comunică prin staţie colegilor din cealaltă maşină, parcată 50 de metri mai departe şi solicită oprirea vehiculului contravenientului. Aceştia din urmă se conformează, opresc maşina şi îi cer şoferului să se legitimeze în ciuda rugăminţilor, lamentarilor şi protestelor acestuia şi ignorând faptul că pe scaunul din spate al respectivului vehicul călătoreşte un copil de aproximativ trei ani şi jumătate. Întrebare: cum interpretaţi comportamentul celor patru poliţişti?

Să le luăm pe rând. Începem cu amplasarea agenţilor. Cum interpretaţi faptul că pe strada respectivă erau patru agenţi în două maşini de poliţie în timp ce în intersecţie nu era nici unul? Mai mult, nici un poliţist nu se afla în intersecţia nedirijată, blocată şi ea, aflată cu 50 de metri înaintea celei prezentate. Credeţi că au procedat corect refuzând să se legitimeze - adică să prezinte o legitimaţie, nu să-şi spună numele - atunci când conducătorul auto le-a solicitat acest lucru? Că au decis să obstrucţioneze maşina preţ de 30 de minute când era evident că motivul pentru care şoferul a decis să ignore semnificaţia indicatorului rutier era dorinţa de a-şi continua drumul cît mai repede?


Haideţi să încercăm împreună preţ de o clipă să ne imaginăm ce era în mintea şoferului respectiv. El pleacă în fiecare dimineaţă cu copilul din Drumul Taberei cu destinaţia Strada Răspântiilor, undeva în zona Eminescu - Tunari - Stefan cel Mare, locul în care se află grădiniţa. Se poate spune că traversează Bucureştiul de la vest la est. A ales această grădiniţă atât pentru programul educativ cât şi pentru faptul că se află aproape de locuinţa bunicilor copilului, care au rolul de a-l recupera atunci când tatăl (şoferul nostru) nu poate încheia programul de lucru la ora 17:00. Copilul trebuie adus la grădiniţă până în ora 9:00, după această oră interfonul fiind închis iar accesul se face sunând una dintre educatoare pe telefonul mobil, aceasta iese din clasă şi vine să deschidă poarta. Pentru a ajunge la timp ei pleacă de acasă pe la 8:15 pentru că părinţii vor să lase copilul cât mai mult să doarmă înainte de a-l trezi, spăla, hrăni, îmbrăca şi încălţa. După 10-15 minute (chiar şi 20 iarna) maşina depăşeşte giratoriul etern blocat de la Răzoare, coboară pe lângă Academia Militară, evită prin Cotroceni ambuteiajul de la Eroilor, iese în Splaiul Independenţei, urcă încet, în coadă, pe Schitu Măgureanu, intră pe Ştirbei Vodă, traversează intersecţia cu Luterană, face dreapta pe Calea Victoriei şi trebuie să facă stânga pe C.A. Rosetti care traversează bulevardul Magheru şi continuă dincolo de acesta. Cum C.A. Rosetti este mai mereu blocată la această oră, pentru că nu este reglementată de indicatoare, semafor sau agenţi de circulaţie, şoferul nostru alege să facă stânga pe următoarea, Dem I. Dobrescu, care-i permite acestuia accesul în Magheru şi, după o scurtă întoarcere, pe Maria Rosetti. Aşa a ajuns şoferul nostru în intersecţia din studiul nostru de caz: venind pe Calea Victoriei şi încercând să facă stînga pe Dobrescu. Două autobuze, care urmau să ocupe prima bandă de pe Dobrescu, au luat curba larg curba la stânga, ocupând în intersecţie şi banda a doua care altfel, în faţa lor era liberă. Şoferul decide să ocolească autobuzele, ocolind în acelaşi timp şi indicatorul de "ocolire prin dreapta" prin stânga. Restul îl ştiţi.

Simt nevoia unei precizări: nu aveţi cum şi nici nu vă cer să ştiţi ce e în mintea tuturor şoferilor din Bucureşti deşi e lesne de intuit văzând traficul cotidian. Vă recomand însă să încercaţi în fiecare caz să evaluaţi emoţiile pe care le au şi pe care voi le stârniţi oamenilor cu care interacţionaţi. Se numeşte inteligenţă emoţională, capitol la care crocodilul de nil nu este cel mai bun model de urmat. Nu vă cer să deveniţi nici psihologi, nici butoaie pline cu emoţie şi empatie, gata să izbucnească în plâns la problemele participanţilor la trafic. Dar când este evident că dimineaţa toată lumea se grăbeşte nu faceţi tot ce vă stă în puteri pentru a ţine un om pe loc. Când vedeţi că este furios, tocmai pentru că îl ţineţi pe loc când el ar vrea să meargă, nu îl întrebaţi dacă are probleme psihice. Când vă cere să vă legitimaţi nu refuzaţi acest lucru şi nu-i fluturaţi ostentativ, preţ de o secundă, legitimaţia prin faţa ochilor. Când vedeţi că omul este însoţit de propriul copil, nu încercaţi să-l umiliţi în faţa acestuia, foarte probabil nu se va lăsa umilit. Dincolo de regulă, evaluaţi prejudiciul adus, pentru că regulile au fost create - după cum am mai spus - pentru a-i ajuta pe oameni, nu trebuie să apăraţi regulile de oamenii care le încalcă atunci când ele nu mai sunt utile, ba chiar încurcă. Nu-i spuneţi în faţă că bucata de tablă numită indicator sau dunga de vopsea de pe asfalt sunt mai importante decât el, omul. Nu vă mai miraţi dacă după o astfel de intaracţiune şoferul respectiv refuză să vă semneze procesul verbal şi nu încercaţi să-l ameninţaţi şi să-i interziceţi să plece. Când îi spuneţi unui şofer rânjind şi arătând spre taximetristul pe care tocmai l-aţi oprit (după 20 de minute de parlamentari) "nu este nici o problemă dacă nu semnaţi pentru că noi tocmai am găsit martorul" comiteţi o ilegalitate, se cheamă abuz şi fals în acte publice. Pentru că cine a pus rubrica aia în procesul verbal nu a facut-o din raţiuni de layout, ci pentru că martorul este cel care certifică prin semnătură faptul că a asistat sau a fost afectat de către contravenient. Ar fi bine să vă pregătiţi un răspuns şi pentru întrebarea "ce se întâmplă dacă plec?", nu să o ignoraţi ca şi când n-aţi fi auzit.

Dragi poliţişti, oamenii v-au creat pentru a le fi de folos. În orice situaţie cu care vă confruntaţi întrebaţi-vă în gând: ce reacţie trebuie să am pentru a beneficia cât mai multe persoane de pe urma acţiunii mele? În cazul de faţă a beneficiat cineva? Absolut nimeni. Mai mult, cei patru agenţi au adus şoferului şi copilului un prejudiciu în timp, nervi şi probabil bani (presupunând că îşi vor pune în aplicare planul cu martorul inventat şi vor trimite prin poştă procesul verbal fraudulos). Şi ei la rândul lor au pierdut timp, nervi şi probabil bani (pentru că şoferul cu siguranţă va face contestaţie şi se va ajunge la proces în cazul în care va primi amenda acasă). Şi atunci?

Oamenii au nevoie de voi pentru a-i ajuta să trăiască pe planeta Inferno ca pe Utopia, altfel n-aţi fi existat. Şi pentru a reuşi acest lucru amintiţi-vă un singur lucru: şi voi sunteţi oameni.

Notă: locurile şi personajele din acest material nu sunt imaginare. Orice asemănare cu locuri sau persoane reale nu este deloc întâmplătoare.

din trafic

Poate aşa se explică felul în care se circulă prin Bucureşti.

decalogul decathlon

Sloganurile rimate nu au murit!

După hit-urile anilor '80 Azi la C.E.C. un leu depui, maine el va scoate pui sau Nu-i echipă ca Rapidul şi nici peşte ca stavridul, după ce anii '90 ne-au răsfăţat cu Nu daţi banii pe prostii, faceţi poze la copii!, iată acum cele mai noi îndemnuri comerciale cu iz de cimilitură, extrase din catalogul pe luna septembrie al unui magazin de articole sportive.

Coperta 1: Când eşti bine echipat, eşti puternic garantat!
Accesorii: Partenerul de drum potrivit e de neînlocuit
Fitness: Sport şi vitalitate în orice activitate
Plimbare: Echipat adecvat pentru drum îndelungat
Ciclism/Roller: Zboară pe roţi mai iute decât poţi
Sporturi cu racheta: Gata cât ai clipi pe teren să revii
Plimbare în natură: Pregătit pentru aventură şi mişcare în natură
Alergare: Încălţări de vis pentru mers întins
Echipament sport: Mă echipez adecvat pentru noul campionat
Coperta 4: Sportiv 100% mulţumit, obiectiv îndeplinit

Vă las să descoperiţi singuri - dincolo de rima naivă - virgulele lipsă, accentele corecte sau logica, eu vă mai spun doar că preferata mea este Zboară pe roţi mai iute decât poţi care m-a pus serios pe gânduri: încă nu desluşesc cum pot face ceva (chiar şi pe roţi) mai bine (sau mai repede sau mai frumos) decât pot face acel ceva. În cazul de faţă, cum pot zbura mai repede decât pot zbura (când eu nici măcar nu pot zbura)? Mă ajută cineva? (N-am găsit altă rimă)

aşa ceva nu există

Azi limita inferioară a lumii mele s-a dus mult în jos. Dincolo de asta nu cred că mai poate fi decât iadul, dacă nu cumva am primit un preview chiar de acolo.

Vin şi te întreb: dacă există o şansă cât de mică să existe viaţa de apoi, cu rai pentru cei buni şi iad pentru cei răi, şi dacă ai şti că în iad va trebui să asculţi pentru eternitate Roxi Manelista şi Marian Valorosu şi tot pe vecie să te uiţi la Dan Diaconescu în direct pe OTV, nu-i aşa că parcă-ţi vine să dai fuga la spovedanie, împărtăşanie, pocăinţă, urmate de viaţă pioasă şi smerită?

Oh, Doamne apără şi păzeşte!

despre Casa Poporului şi alţi demoni

Am vizitat Casa Poporului pentru prima dată în urmă cu câteva luni. Şi aşteptând să înceapă conferinţa la care fusesem invitat, am ieşit pentru câteva minute pe balconul central, cel de deasupra intrării principale. Priveliştea bulevardului cu fântâni este copleşitoare dar dincolo de privelişte m-a izbit încă şi mai tare sentimentul de putere pe care ţi-l dă acel loc. Când vezi oamenii mişunând minusculi la picioarele tale, când vârfurile tuturor celorlalte clădiri sunt sub nivelul tălpilor tale, nu ai cum să te simţi altfel decât stăpân absolut. Casa Poporului este simbolul puterii supreme. Aşa a fost gândită, proiectată şi construită, din acest punct de vedere, cei care au lucrat la această clădire şi-au îndeplinit cu succes misiunea.

Până aici nimic nou. Însă aici intervine dilema mea: ştiind noi toate astea despre megalomanicul imobil, cum oare ne-am gândit noi, românii, să cazăm tocmai acolo Parlamentul României, adică pe cei care ne conduc? Sau dacă tot am facut-o, de ce ne mai mirăm că toţi cei care merg acolo la serviciu ne tratează oarecum de sus? Pai vă spun eu, nu au cum să n-o facă. Mergeţi în acel balcon, vizitaţi acea clădire şi veţi înţelege: după ceva vreme petrecută la acel nivel şi vouă vi se vor părea toţi ceilalţi mici şi neînsemnaţi, oricâtă decenţă, minte limpede sau respect aţi avea. E ca şi cum i-ai da unui om să bea în fiecare zi iar după o vreme te-ai mira că te ia la palme şi înjurături.

Aşa cum nu cred în oameni nativ şi visceral răi, la fel nu cred în politicieni intrinsec corupţi, aroganţi sau nepăsători când vine vorba de plebe. Cred însă că puterea corupe iar imersia unor oameni - altfel normali - în poţiuni ale puterii atât de puternice nu are cum să nu-i îmbete. Când parlamentarii au Palatul Parlamentului, guvernul are Palatul Victoria, preşedintele Palatul Cotroceni iar justiţia Palatul de Justiţie, când ştim cu toţii - atât din poveşti cât şi din realitate - că palatele (conform DEX) reprezintă reşedinţa unui suveran, iar suveranul este (conform aceluiaşi DEX) conducător, autoritate supremă, nu trebuie să ne mai mire că toţi membrii acestor instituţii au cu noi toţi ceilalţi raporturile pe care le constatăm acum. De ce nu am putea avea, simplu, Parlamentul României, Guvernul României, Preşedinţia României şi Justiţia României? S-ar putea să mă înşel însă eu n-am auzit de EU Palace, NATO Palace, ONU Palace sau alte palate internaţionale. Până şi Preşedintele SUA trăieşte într-o (White) House, nu într-un White Palace.

Şi atunci?

Eu admir modelelul ţărilor care şi-au scos capitalele politico-administrative în afara metropolelor economice. Pe un principiu asemănător s-au dezvoltat şi instituţiile europene la Bruxelles şi Strasbourg. Pe acest principiu eu aş propune mutarea tuturor acestor instituţii undeva în centul ţării, prin zona Codlea - Braşov - Zărneşti, altădată un bazin prosper din punct de vedere economic şi industrial, într-un orăşel de birouri clasa A+ construit special în acest scop, cu aeroport în apropiere - că de mult aşteaptă şi braşovenii să aibă aeroport în zonă - cu hotel, spaţii de conferinţe şi de relaxare, ce mai, toate facilităţile şi utilităţile de care se bucură în prezent angajaţii multinaţionalelor cu sedii în complexurile de birouri de prin Pipera, Băneasa sau alte suburbii ale Bucureştiului, Timişoarei sau Clujului. Beneficiile pentru zona respectivă ar fi evidente, la fel şi pentru Bucureşti, eliberat brusc de o bună parte de trafic rutier şi cu o serie de clădiri libere pentru alt scop. Până şi cei strămutaţi ar avea de câştigat din asta - ar fi în centrul ţării, la distanţă de maximum o oră cu avionul de orice colţ al ţării, ar putea să se concentreze liniştiţi asupra muncii lor nemaifiind distraşi de tumultul capitalei, n-ar mai fi nevoiţi să-şi facă loc cu girofarul prin ambuteiaje, stârnind asfel nori de sudălmi în spate dar, mai presus de orice, s-ar plasa corect, egal, în raport cu oamenii pentru care lucrează, noi, românii. Ne-ar fi mai uşor să ne privim în ochi, am putea ajunge chiar să ne apreciem unii pe ceilalţi, să ne vedem şi părţile bune.

Cât despre Casa Poporului ... ea trebuie să redevină Casa Poporului. Dacă la vremea construirii ei acest nume era de-o ipocrizie fără margini sau de o ironie cruntă, astăzi nu mai este niciun motiv pentru care ea nu se poate numi astfel. Pentru că a fost, la propriu, construită de toţi românii cu palmele, cu sudoarea, cu foamea, cu sângele, cu pământurile, cu viaţa sau cu alte sacrificii şi suferinţe la care poate nici nu ne gândim. Casa Poporului trebuie să găzduiască Muzeul Comunismului, să spună întregii lumi povestea ei tristă născocită de o minte bolnavă. Să spună povestea canalului, a crimelor, a deportărilor, a sistematizării, industrializării, îndoctrinării, îndobitocirii dar şi a revoluţiei, a eliberării noastre. Să punem în ea tot răul anilor de comunism - aşa cum Muzeul Holocaustului mărturiseşte tuturor atrocităţile naziste - şi poate că lăsându-le acolo ne vom elibera pe noi, le vom putea privi ca pe o măsea stricată pe care tocmai ţi-ai scos-o şi vom putea în sfârşit admite: a fost greu, a fost urât, a durut, a fost crâncen, bine că s-a terminat.

Visez la ziua în care zidul din jurul Casei Poporului va cădea, când oamenii vor sta pe terasele şi peluzele din jur pe iarbă, la umbra impunătoare a clădirii, când bulevardul din faţa ei va fi pietonal şi invadat de negustori de artizanat şi suveniruri, care vor vinde alături de miliarde de alte nimicuri şi gablonzuri, toate produsele imaginabile inscripţionate cu Casa Poporului: tricouri, brelocuri, şepci, căni, farfurii, bandane, basmale, globuri de cristal. Mai mult, vor scoate la mezat replici ale clădirii de toate dimensiunile şi din toate materialele posibile. Aceasta ar fi semnul că în sfârşit ne-am dus mortul la groapă cu fantomele lui cu tot, l-am plâns, l-am jelit, i-am făcut toate pomenile şi parastasele şi acum, gata, ne continuăm viaţa liniştiţi şi veseli aşa cum locuitorii din Săpânţa îşi văd de ale lor de îndată ce crucea veselă a fost aşezată la capul răposatului. Aceasta ar fi pentru mine reprezentarea fidelă a umorului specific românesc, a hazului de necaz, aceasta ar fi Casa Poporului despre care nu mi-ar mai fi ruşine să spun că este principalul element de branding al României.

dialog constructiv

El: Niciodată nu eşti de acord cu mine!
Ea: Aiurea, tot timpul sunt de acord cu tine!

şi discuţia a continuat

- Sunt curios dacă hotărârea zice ceva şi despre accesul cu câini de companie în parcuri.
- Mă tem că nu deşi şi asta e o problemă.
- Ştiu, eu nu pot merge cu Maurice prin parcuri. În unele nu avem voie deloc, în altele ne lasă doar în aşa-zisul loc special amenajat pentru câini, adică un colţ îngrădit lăsat în voia buruienilor, iar în altele am voie să îl plimb pe alei dar doar în lesă, eventual şi cu botniţă. Asta în tip ce maidanezii umblă în haite, latră ca apucaţii şi îşi fac nevoile peste tot. Pe mine nu mă întreabă nimeni dacă e periculos câinele, nici nu mă aştept să ştie gardianul că Maurice, deşi e un câine mare, e totuşi terranova, o rasă căreia îi lipseşte gena agresivităţii. Nu contează că înainte de a-l lăsa prin locuri cu oameni îl duc să-şi facă nevoile în spaţiul pentru câini, că stâng după el indiferent unde face. Este exact ce spuneai mai devreme, mi se interzice accesul şi gata.
- E mai simplu aşa.
- Simplu nu înseamnă corect. Ca autoritate trebuie să te asiguri că omul este informat şi îşi asumă răspunderea. A făcut câinele caca în loc nepermis? Curăţ. Nu curăţ, plătesc amenda. A reclamat cineva că a fost agresat? Plătesc daune, spitalizare şi amenda. Şi ştiind asta voi face tot posibilul ca un astfel de incident să nu aibă loc, că doar nu sunt iresponsabil. Iar daca sunt o dată, fă-mă să nu mai fiu a doua oară. Dar nu-mi interzice accesul ca să previi orice şi nu-mi da amendă înainte de a se întâmpla ceva. Nu mă privi ca pe un infractor, nu mă condamna din start şi nu te preface că lucrezi in slujba celor mulţi pentru că, iată, nimeni din jur nu are o problemă.
- Asta cu amenzile a devenit sport naţional, este o dictatură a amenzilor precoce, ante-factuale, amenda nu mai reprezintă o un act punitiv post-factum ci un instrument de descurajare care deghizează de fapt neputinţa autorităţii de a implementa, comunica şi impune un set de reguli funcţionale.

- Mă bufneşte râsul.

- Cum aşa?

- Mi-am amintit de Pandele Fănel.

- Gardianul?

- Poliţistul comunitar din Herăstrău, exemplul perfect de inadecvare: într-o zi frumoasă de vară, vezi pe iarbă o familie cu un copil care atunci învaţă să meargă, ajutat cu rândul de părinţi, şi un câine, ce-i drept mare şi liber dar vizibil neagresiv şi mai mult decât atât, culcat. Şi tu ce faci? Îi legitimezi pe părinţi îţi notezi datele lor personale într-un carneţel mototolit şi îi ameninţi cu o mutră autoritară că îi amendezi. Iar când ei la rândul lor îţi cer să te legitimezi, le fluturi pe la nas legitimaţia, le repeţi cuprins de importanţă că eşti Agent Pandele Fănel (cu aceeaşi atitudine cu care celebrul personaj spune Bond, James Bond) dar refuzi să îi laşi să noteze numărul legitimaţiei şi umbli furios la chitanţierul de amenzi. A fost ca în filmele alea în care ai o scenă duioasă, eventual ceva ralanti-uri pe un fundal melodios de viori şi deodată totul este sfâşiat de zgomotul făcut de un disc de pick-up violent zgâriat.

- Exemplul e bun ca studiu de caz.

- Cu siguranţă.

la iarbă verde

Nici n-a ieşit noua hotărâre de consiliu prin care se reglementează accesul în parcurile din Bucureşti că a şi sărit toată lumea ca arsă. C-aşa-i la noi, nici n-apucă drobul de sare să cadă de pe sobă că deja e doliu naţional. Ce zice hotărârea? Eu unul nu ştiu că n-am văzut-o. Am căutat pe site-ul primăriei şi nu e. Nici pe la comunicate de presă, nici pe ordinea de zi a şedintei de consiliu, nici la proiecte în lucru sau în dezbatere publică. O fi pe undeva şi am eu orbul găinilor. Dacă aţi văzut-o sau ştiţi pe unde hălăduieşte, daţi-mi şi mie link-ul. Până atunci, n-am ce face, mă uit în gura presei. Uite, de exemplu EVZ, în josul unui articol mai mare, deja acuză: edilul-şef al Bucureştiului, Sorin Oprescu, s-a răzgândit. După ce a promis că a modificat legislaţia astfel încât bucureştenii să poată călca pe iarbă în parcuri [...] oamenii vor avea acces pe iarbă doar într-un anume perimetru [...] alergatul sau altă activitate sportivă care implică mai mult de cinci persoane este strict interzisă [...] amenzi de la 350 la 1.000 de lei [...] lipsa sistemelor de irigaţii [...] specialişii Primăriei Generale şi societatea civilă au căzut de acord [...]

Mintea mea, care se pretinde stăpânită de logică, a tras pe dreapta, însă de dragul polemicii îi trag două palme, îi cer să se concentreze şi să-mi spună ce înţelege din toate astea. Uşor buimacă, îmi spune:

- Nu vrei mai bine să aşteptăm să vedem hotărârea înainte de a vorbi aiurea?
- Nu se poate, îi răspund precipitat, când va ieşi va fi prea târziu. Toată lumea se pronunţă acum.
- În baza a ce?
- În baza informaţiilor din presă dacă nu avem altceva mai bun.
- Mda, un articolaş de trei rânduri, într-un colţ din pagina 2 ...
- Asta e! Deci?
- Ordinea firească ar fi fost aşa: Consiliul General redactează hotărârea, o pune pe site întru dezbatere sau consultare publică, lumea se pronunţă, consiliul redactează forma finală pe care o face publică şi pe care şi-o asumă.
- OK Einstein, bine că eşti tu deştept. Unde te crezi, în Elveţia? N-auzi că s-au consultat cu societatea civilă şi au căzut de acord?
- Au căzut de acord că e normal să stea lumea pe iarbă, nu s-a discutat nimic despre echipe de câte cinci.
- Cred că, de fapt, aici e problema.
- Pai aici e, de unde au scos-o p-asta cu cinci persoane? De ce cinci? De ce nu patru, de ce nu şase? Numărul de oameni este irelevant. Doi inşi cu crampoane sau în bocanci pot face mai mult rău decât zece în bascheţi sau în picioarele goale. Pe de altă parte, un meci într-o sau după o zi ploioasă, chiar şi în cinci, poate distruge un gazon. Aşadar natura încălţărilor şi condiţiile meteo sunt mult mai relevante decât numărul de persoane. Dacă merg pe logica lor, mă întreb de ce nu limitează şi greutatea jucătorilor: este interzis accesul persoanelor de peste 80 kg sau greutatea maximă admisă a grupului de jucători este de 320 kg, ca la lift. Iar amenda să fie ca la bagaje, la aeroprt, X lei/kg pentru fiecare kilogram în exces.
- În regulă, am înţeles ideea. Deci nu trebuie impusă o cifră.
- Sigur că nu, e o prostie sau mai corect spus este o supra-reglementare. Când simţi că îti pierzi încrederea în capacitatea proprie de a explica şi de a convinge atunci supra-normezi după care interzici, e singura formă de control pe care o mai ai la dispoziţie. E ca în relaţia părinte-copil, când nu mai poate, părintele spune Trebuie să te joci frumos, iar dacă nu e suficient de frumos zice Gata, nu mai ai voie! Din fericire aici merge invers, a fost interzis pe iarbă, acum e voie dar cu supra-reglementari, urmează să fie pur şi simplu voie.
- Da, dar când?
- Când şi copilul, adică cetăţeanul, o să dovedească că ştie să se joace fără să strice iarba şi că înţelege că dacă o strică nu mai are unde să se joace nici el nici ceilalţi iar dacă face rău cu intenţie trebuie să plătească. Dar pentru asta trebuie să ai încredere, să-l laşi.
- Să plătească amendă?
- Amendă, ca pedeapsă pe care o primeşte pentru că a făcut ceva rău. Însă, atenţie! Copilul nu trebuie pedepsit pentru că foloseşte jucăria, adică se joacă pe iarbă ci DOAR DACĂ strică jucăria. Iar Primăria, prin panotaj şi prin gardienii publici, reprezentanţii săi în teren, are rolul părintelui, de a explica copilului cum se poate juca fără să strice jucăria, de a proteja copiii cuminţi şi de a-i pedepsi pe cei răi.
- Gardienii publici în rolul părintelui?
- Da, ştiu, gardieni publici, poliţişti comunitari, angajaţi ai firmelor de pază, toţi o apă şi-un pământ: conflictuali, prost sau ne-pregătiti pentru a întreţine o relaţie destinsă cu oamenii, fals utilaţi cu autoritate dar lipsiţi de capacitatea de a raţiona şi a decide în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte. Comportamenul lor denotă că sunt în slujba autorităţii, nu a cetaţeanului or asta e frustrant şi duce la antagonizarea contribuabilului cu ei şi cu primăria. Nu e de mirare că apare atât de des remarca “bă, tu eşti plătit din banii mei, din taxele şi impozitele plătite de mine, ca să mă protejezi nu să mă umpli de nervi.”
- Revenind, să se joace lumea pe iarbă sau nu?
- Aici e o problemă mai amplă: toată lumea vorbeşte despre dispariţia spaţiilor verzi, problemă reală şi gravă, dar nimeni nu suflă o vorbă despre dispariţia terenurilor de sport în aer liber. Îţi aminteşti când erai copil? Aveai tot felul de locuri în care puteai să joci fotbal. Acum? Pe terenul din parc s-a făcut parcare, în celălalt parc nu mai e voie pentru că s-a amenajat, în curtea şcolii a construit Năstase sală de sport care stă mai mult închisă şi în care oricum nu ai acces, iar grădiniţa are ziduri de cetate, nici nu se mai pune problema să intre cineva să joace fotbal în curte, nici măcar vara când copiii sunt în vacanţă şi grădiniţa este închisă.
- Şi atunci?
- Atunci să nu ne mai mirăm că nu mai face lumea sport, că stau copiii cu ochii fixaţi în calculator sau televizor, că sunt obezi sau, dimpotrivă, firavi, o ard doar prin mall-uri, cârciumi, cluburi şi discoteci, se apucă de fumat, de băut sau de alte minuni. Ia să amenajeze primăria terenuri de sport în aer liber, cu porţi de fotbal, cu gazon natural acolo unde poate fi irigat, artificial unde nu, cu bitum pentru baschet, handbal sau tenis, cu mese de ping-pong, fileu de badminton sau volei, să vezi ce plin o să fie. Că până la urmă, dacă ai teren special amenajat n-ai nici un motiv să joci fotbal printre oamenii care stau la picnic. Nici lor nu le convine că le dărâmi sufertaşele, le dai cu mingea în cap, le strici momentul romantic sau le sperii copiii şi poate le mai şi strecori în timpan vreo vorbă de duh scăpată la mânie în febra meciului, nici ţie nu-ţi place să driblezi, pe lângă adversari, zece şniţele, paişpe coşuleţe şi şapte păturici. La ce lipsă de terenuri de sport este în oraşul ăsta şi admiţând că un astfel de teren necesită costuri suplimentare de întreţinere, eu cred că lumea ar fi dispusă să plătească chiar şi o mică taxă, mai ales că vorbim de sporturi de echipă deci preţul biletului s-ar împărţi la toţi jucătorii. Îmi amintesc că ultima dată când am fost la Manchester, pe drumul de la aeroport, chiar în marginea oraşului, am trecut pe lângă un complex cu astfel de terenuri. Cât vedeai cu ochii, gazon perfect (nu degeaba superlativul pentru gazon este “britanic”), teren lângă teren, atent liniate, cu porţi, cu plase şi tot ce trebuie. Imaginează-ţi la noi aşa ceva prin Otopeni, Băneasa sau Pipera. Niciodată!
- Atunci să se facă spaţii speciale şi pentru biciclete şi role?
- Atât bicicletele cât şi rolele au un dublu rol: de agrement şi de locomoţie. Dacă vrei să faci giumbuşlucuri şi acrobaţii, da, mergi la locul special amenajat. Dacă însă te deplasezi trebuie să ai acces pe alei. Din nou e o problemă de încredere – primăria nu e convinsă că cei ce se deplasează astfel o fac cu simţ de răspundere, fără a pune în pericol pedeştrii din parc – şi de neputinţă: pentru că nu poate reglementa deplasarea cu rolele sau cu bicicleta prin parc, primăria le interzice. Incă o dată, e mai simplu aşa.
- În concluzie?
- În concluzie hotărârea nu trebuie blamată în ansamblul ei, în dulcele stil românesc, ci trebuie văzute părţile bune şi părţile perfectibile. E normal să fie zone la care să renunţăm în favoarea veveriţelor, aricilor, lebedelor, pelicanilor, raţelor, gâştelor sau a altor vietăţi sau specii de plante rare sau decorative. Nu avem acces dar se bucură ochiul. E ca la zoo sau la grădina botanică. La fel de firesc e să fie spaţii special amenajate pentru sport şi, separat, spaţii pentru picnic, odihnă sau căscat ochii.

Firmele de pază să îşi instruiască gardienii, să afle cine le sunt “clienţii”, să înveţe să zâmbească, să fie politicoşi, asertivi, să interpreteze situaţiile şi să aplice regulile şi amenzile din arsenal cu măsură şi discernământ. Există cursuri de relaţii cu clienţii şi asertivitate din care pot învăţa că rolul lor nu este de a apăra un public impersonal, nedefinit de nişte ameninţări potenţiale ci nişte oameni în carne şi oase de un pericol real, pe cale să se producă. Trebuie să le spună cineva că scopul lor nu e de a ne speria, alunga, irita sau amenda din start, ci de a ne proteja, de a ne avertiza atunci când suntem pe cale să afectăm starea de bine a celor din jur şi de a ne pedepsi DOAR atunci când, cu bună ştiinţă sau accidental, aducem prejudicii.

Primăria să renunţe la plăcuţele cu INTERZIS şi AMENDĂ şi să investească în campanii de conştientizare şi responsabilizare a cetăţenilor. Mesajul e simplu: bucureşteni, parcurile sunt ale voastre! N-aveţi grijă de ele? Rămâneţi fără. Noi vă ajutăm cu întreţinerea lor în limita bugetului disponibil. Se strică iarba? Restricţionăm accesul până se reface. Ca la Glastonbury unde la fiecare cinci ani festivalul ia pauză pentru ca iarba tocată în picioare timp de o săptămână de peste 150.000 de oameni şi de cirezi de vaci în restul anului să aibă răgaz să se refacă.

- Da domnule, o să fie bine.
- O să fie.

obiceiuri

Cu toţii avem obiceiuri mai puţin obişnuite, inofensive dar situate cumva în afara normei. Deşi nu fac rău nimănui, nici măcar nouă, nu suntem foarte mândri de ele şi asta ca urmare a faptului că stârnesc sau au stârnit la un moment dat în jur reacţii mergând de la mirare la revoltă. Nu de alta dar nu e comod să fii plasat la anormali, nebuni, ciudaţi sau perverşi. De aceea, atunci când aflăm că şi alte persoane împărtăşesc apucăturile noastre, mai ales dacă sunt persoane publice, cunoscute, devine puţin mai uşoară povara.

Prima dată când am simţit o astfel de uşurare, când am avut primul "A-HA, uite că nu sunt singurul!" a fost când l-am văzut pe Al Bundy uitându-se la televizor cu mâna la centură. Ştiu, nu e tocmai flatant să ai obiceiuri comune cu Al Bundy, în plus el este până la urmă doar un personaj, nicidecum un role-model demn de urmat. Cu toate astea, la nivel psihologic a fost reconfortant pentru mine să constat că mai are şi altcineva acest obicei.

A urmat în 1997 filmul As Good As it Gets în care Melvin Udall (jucat de Jack Nicholson) un scriitor mizantrop cu apucături obsesiv-compulsive are grijă ca atunci când merge pe stradă să nu calce liniile dintre dalele pavajului. Făceam şi eu acest lucru în copilărie şi îl mai fac şi astăzi cu rol de amuzament sau de madlenă proustiană. Încă o dată satisfacţia dată de apartenenţa la un grup s-a dovedit mai puternică decât disconfortul asocierii cu un "nebun" imaginar.

Ultimul obicei ciudat "confirmat" chiar zilele trecute este acela de a întoarce perna în timpul nopţii pentru a pune capul pe faţa rece. Aici nu vorbesc de unul, doi sau câţiva alţi nebuni ca mine ci de peste un milion de oameni înscrişi pe facebook care au decis să-şi mărturisească bizareria inocentă aderând la grupul I Flip My Pillow Over to Get to the Cold Side. E de prisos să spun că am dat Join Group cu bucuria cu care se amestecă un piunguin imperial printre ai lui atunci când în sfârşit îi găseşte după săpămâni de migraţie prin gheţurile antarctice.

Să ne-ţelegem, nu susţin că simpla asociere, faptul că "mai sunt şi alţii", ar valida orice tip de comportament deviant. Nici nu ştiu exact ce spune despre mine faptul că am apucături comune cu un ratat notoriu, cu un obsesiv-compulsiv - ambii imaginari - şi cu un milion de utilizatori facebook, nu ştiu nici de ce asocierea în sine, cu cineva, oricine, cântăreşte pentru mine mai mult decât "calitatea" persoanei sau a grupului (poate Eugen mi-ar putea spune mai multe despre toate astea) însă am ţinut să împărtăşesc bucuria descoperirii faptului că nu sunt singurul ţăcănit de pe planetă.

În plus, mai am o nebunie căreia nu i-am găsit încă pereche: mă deranjează până la zbârlirea părului de pe spinare şi apariţia pielii de găină pe braţe zgomotul produs de muşcatul, mestecatul, molfăitul, crănţănitul, plescăitul unui măr sau morcov într-un alt context decât una din mesele cotidiene. Dacă în acest proces se amestecă şi vorbirea, simt cum ochii mi se întorc spre interiorul capului prin rotaţie ascendentă şi sunt cuprins de o avansată stare de vertij. Paguba minimă este pierderea conversaţiei, pentru că nu aud, darămite să mai şi înţeleg ce articulează interlocutorul, cea maximă pierderea cunoştinţei preţ de câteva secunde.

Aşadar, în această problemă mă poate ajuta cineva? Mai este cineva care suferă de pe urma plescăitului de măr sau crănţănitului de morcov în sincron cu vorbirea? Ca şi în cazurile mai sus perezentate, m-aş bucura să ştiu că nu sunt singurul.