Fragmente

fetiţa cu inima de aur

2011-12-06T12:29:00.002+02:00

A fost odată o feţiţă care avea inima din aur. Altfel nu era cu nimic diferită de orice altă fetiţă. Părinţii ei, oameni sărmani, deşi ştiau de aurul din pieptul fetei, trăiau fericiţi în sărăcie şi iubire. Într-o seară, pe când se pregăteau de culcare, oamenii noştri auziră bătăi puternice în uşă.

- Bună seara, oameni buni! se năpusti asupra lor salutul exagerat zâmbitor al unuia dintre cei doi oaspeţi neaşteptaţi, atunci când tatăl deschise uşa. Se vedea că nu sunt de prin zonă, purtau haine de oraş, pălării înalte, pelerine lungi şi pantofi ce fuseseră lucioşi înainte de a coborî din trăsura lucitoare care acum îi aştepta în drum cu cei patru cai negri, graşi, strălucitori de atâta ţesălat, tropotind nerăbdători şi vizitiul ce moţăia pe capră în uniforma lui cu fireturi şi epoleţi stufoşi.

- Bună seara, răspunse stins tatăl, privind întrebător la cei doi.

- Bucuroşi de oaspeţi? continuă pe acelaşi ton voios primul bărbat, în timp ce al doilea statea tăcut în spatele său, înfăşurat în pelerina ce-i acoperea pântecele umflat, cu gulerul ridicat până peste gură şi pălăria trasă până la sprâncene, lăsând să i se vadă în lumina slabă a serii doar uitătura încruntată şi nasul ascuţit, de negustor.

- Dar ce vânt vă aduce pe la noi? întrebă femeia ce venise şi ea, mirată, în spatele bărbatului său.

- Doamnă dragă, scuzaţi-mi impoliteţea şi daţi-mi voie să fac prezentările: acest domn, şi se întoarse puţin arătând spre însoţitorul lui tăcut, vine dintr-o ţară foarte îndepărtată, de aceea nici nu prea vorbeşte, pentru că nu ne înţelege limba. A auzit că aveţi un copil cu inima de aur şi a vrut să vadă cu ochii lui minunea.

- Vedeţi-vă de drum atunci, le răspunse tatăl dând să închidă uşa, nu aveţi nimic de văzut aici. Copilul este un copil ca oricare altul.

- Aşa i-am spus şi eu domnului, continuă omul proptindu-şi un picior în uşă, dar dânsul ar vrea doar să o vadă, nimic mai mult. Deh, contină el pe un ton tainic, aşa sunt străinii ăştia, curioşi. Nu se face să-i refuzăm o aşa de mică plăcere.

- Copilul doarme, sări femeia. Plecaţi! Dacă vreţi să-l vedeţi, veniţi maine pe lumină. Şi trânti uşa, trăgând apoi zăvorul.

- Aşa vom face! mai apucă să strige veselul oaspete, scrâşnind din dinţi de durerea provocată de piciorul prins cu uşa. Vom veni mâine, pe lumină.

Şi, într-adevăr, a doua zi, în timp ce fetiţa se juca veselă prin curte, trăsura se opri din nou în faţa porţii, iar din ea coborâră cei doi, vorbăreţul înalt şi subţiratic şi companionul său taciturn şi rotofei.

Fetiţa era într-adevăr un copil ca oricare altul. Nimic din înfăţişarea sau purtarea ei nu trăda averea pe care o purta. Auzind zgomotul trăsurii, părinţii ieşiră şi ei din casă să-şi întâmpine oaspeţii pe care-i poftiră să se aşeze pe nişte buşteni răspândiţi prin curte. Aceştia priveau cu interes copilul, mai şuşoteau ceva într-o limbă necunoscută, iar când părinţii ajunseră lângă ei, uscăţivul reluă discuţia de unde o lăsase cu o seară înainte:

- Oameni buni, copilul vostru e o comoară. O comoară, înţelegeţi? chicoti făcând cu ochiul, mândru de dublul înţeles al vorbelor sale. Dar spuneţi-mi, este adevărat ce se spune? Fetiţa chiar poartă în ea un bulgăre de aur? O minune! se entuziasmă el după încuviinţarea părinţilor. Vorbiră ei aşa preţ de vreun ceas: omul întreba, părinţii răspundeau iar din când în când musafirii mai şuşoteau între ei în limba aceea neînţeleasă, uitându-se cu interes către copil. Când păreau a-şi fi satisfăcut toate curiozităţile, vorbăreţul trase aer în piept şi spuse:

- Dragii mei, ce-aţi zice dacă v-aş spune că amicul meu, aici de faţă, poate să înlocuiască inima de aur a fetei fără să-i facă vreun rău.
Părinţii săriră în picioare ca arşi. Nici nu vroiau să se gândească la asta. Vânăt de furie şi strângându-şi cu putere pumnul, tatăl îi pofti pe cei doi să plece, în timp ce mama îşi prinse faţa în palme şi izbucni în plâns.

- Oameni buni, faceţi o greşeală, vă supăraţi de pomană, nimeni nu vrea să vă facă nici un rău, credeţi-mă! Lăsaţi-mă să vă explic, totul va fi bine. Veţi fi bogaţi! Mă voi întoarce şi am să vă dovedesc, mai apucă să spună uscăţivul înainte de a dispărea în trăsură urmărit îndeaproape de tatăl mânios.

Şi aşa a fost: aproape în fiecare zi, lunganul se înfiinţa la poarta bieţilor oameni. La început aceştia l-au alungat şi au refuzat să-i vorbească, dar pentru că nimic nu părea să-l oprească din trăncăneală – le vorbea de dincolo de gard, din trăsură dacă îi găsea pe drum sau alergând după ei pe coline când îi prindea la muncă – până la urmă oamenii l-au primit în casă şi i-au ascultat povestea, mai ales că ajunseseră la fundul sacului, nu mai aveau de nici unele prin casă, iarna se apropia grăbită şi cămara era aproape goală. Omul nostru a venit mai întâi cu un presupus renumit doctor, un bătrânel cu monoclu, joben şi geantă de spiţer. Acesta a văzut fetiţa, a consultat-o, a palpat-o uşor, a ascultat-o cu stetoscopul şi le-a explicat părinţilor cum are de gând să-i înlocuiască inima cu una de căprioară, fără a răni copilul care, după tratament, se va reface complet şi îşi va continua viaţa liniştită, ba chiar va alerga mai repede. Apoi a venit cu un tânăr cu înfăţişare de funcţionăraş care le-a povestit părinţilor câte lucruri minunate vor putea cumpăra cu banii pe care îi vor lua pe bulgărele de aur. Le-a explicat de-a fir a păr cum, nu trebuie să-şi facă nici o grijă în privinţa cheltuielilor, că domnul venit de peste mări şi ţări le va asigura lor şi fetiţei cele mai bune condiţii, cei mai buni doctori şi se va asigura că vinde aurul la cel mai bun preţ din lume, astfel încât, chiar şi după ce ei toţi – străinul, guralivul, vizitiul, doctorul, funcţionarul şi oricine altcineva ar mai fi fost implicat – îşi vor fi luat partea, tot le vor mai rămâne destui bani cât să o ducă bine până la sfârşitul vieţii. Încet, încet, uscăţivul îşi făcu loc în casa şi în sufletul bieţilor părinţi, mai ales că aceştia se pomeniră la poartă cu o căruţă de lemne şi una de cărbuni pentru foc, alta cu bârne şi căpriori cu care tatăl repară acoperişul şi alta cu tot felul de merinde care abia încăpură în cămara casei lor.

Mai de voie, mai de nevoie, părinţii începură să se gândească tot mai serios la operaţie dar pentru că tot nu reuşeau să ia o hotărâre – deşi musafirul cu gura-meliţă îi întreba mai direct, mai pe ocolite în fiecare zi – se gândiră să mai întrebe prin jur. Părinţii lor, bunicii fetiţei, nu erau de acord. Se gândeau la sănătatea micuţei şi la viaţa ei de după. Vecinii, deşi nu ştiau motivul pentru care uscăţivul şi toţi acei necunoscuţi se perindau prin satul lor, începuseră şi ei să vorbească. Unul dintre ei, care lucra în oraşul cel mare, îi spuse tatălui într-o seară la cârciumă că vizitatorul cel deşirat este cunoscut ca un mare şarlatan, băgat în tot felul de încurcături şi afaceri necurate. Gura lumii zicea câte şi mai câte dar, deh, nu poţi să crezi chiar tot ce spune lumea. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o seară din toiul iernii, puţin după anul nou, după asfinţit, la poarta casei se opri din nou trăsura din care, alături de lungan, deloc zâmbitor de acestă dată, coborî străinul cel pântecos. Părinţii, care nu-l mai văzuseră de la prima vizită, îngheţară în pragul uşii presimţind ceva rău. Cei doi oaspeţi intrară în casă trecând printre gazde fără o vorbă, se aşezară pe scaune lângă masa pe care ardea o lampă, aşteptară să se aşeze şi părinţii fetiţei după care vorbăreţul spuse:

- A venit vremea să trecem la fapte.

În vocea lui nu mai era pic de veselie, dispăruse complet aerul prietenos cu care îi obişnuise iar vorbele lui se înfigeau ca nişte cuţite în urechile şi în inimile părinţilor împietriţi.

- Dar încă nu ne-am hotărât, îngăimă mama, pierită.

- Nu mai este timp de gândire. Trebuie să luăm fetiţa.

- Nu ne puteţi forţa, protestă şi tatăl. Până la urmă este doar un copil, trebuie să înţelegeţi.

- Nu, voi trebuie să înţelegeţi, strigă uscăţivul lovind cu pumnul în masă încât aproape răsturnă lampa. Aţi avut destul timp. Nu mai putem aştepta. Copilul trebuie să vină cu noi. Vom scoate bulgărele de aur şi vă veţi primi partea, după cum ne-am înţeles.

- Dar ...

- Gata! Maine dimineaţă pregătiţi fata de drum. Vom trece să o luăm.

Străinii deja se ridicaseră şi porniseră spre ieşire. În uşă, slăbănogul se opri, se întoarse şi adăugă ameninţător peste umăr.

- Şi să nu vă treacă prin cap să fugiţi sau ... altă prostie. Dacă mâine nu vă găsim acasă, va trebui să plătiţi pentru tot ce aţi primit în acest răstimp. Aşa că, dacă aveţi de gând să nu ne daţi fata, aţi face bine ca mâine să ne aşteptaţi cu banii pe lemne, cărbuni şi merinde. Şi plecară trântind uşa în urma lor.

Părinţii rămaseră pe scaune, la masă. În cameră era atât de linişte încât trosnitul lemnelor care ardeau în sobă părea asurzitor. Nici unul nu putea să scoată vreo vorbă. Într-un târziu, femeia incepu să suspine înfundat iar tatăl ieşi şi porni pierdut pe drum. Mergea cu privirea în pământ, târându-şi picioarele prin zăpada înaltă în timp ce pe capul descoperit i se aşezau fulgii ce cădeau molcom în noapte. O mie de gânduri îi treceau prin minte. Ştia că nu va putea plăti nicicând datoria şi se blestema pentru clipa în care îi lăsase pe acei străini să-i calce pragul. Dar mai negru decât toate îi era gândul că i-ar putea face rău fetei. Picioarele îl purtară spre casa mamei sale care reuşi să smulgă de la el motivul tristeţii care îl apăsa. Bunicul copilei ascultă şi el povestea după care îi spuse fiului său:

- Mergi acasă şi culcă-te liniştit. O să fie bine.

Omul nu era convins. Dar ceva din privirea bătrânului său tată îl convinse. Merse acasă unde îşi găsi nevasta în acelaşi loc în care o lăsase, adormită cu capul pe masă şi cu faţa încă udă de lacrimi. Se aşeză alături şi într-un târziu adormi şi el. Se trezi într-o hărmălaie cumplită. Voci amestecate de femei şi bărbaţi răsunau tot mai aproape. Crezu întâi că visează dar văzu că şi femeia lui, atunci trezită, ascultă mirată şi îngrijorată aceleaşi glasuri. Săriră aproape deodată de pe scaune pentru a da fuga la fereastră. Nu mică le fu mirarea când îl văzură pe bunicul fetei în fruntea unei cete de săteni, intrând pe poartă. Cei doi părinţi ieşiră şi ei în curte pentru a afla ce se întâmplă.

- Le-am povestit tuturor, se grăbi bunicul să le spună înainte de a apuca să întrebe ei ceva. Vom sta aici cu toţii şi vom apăra fetiţa. Nu vor îndrăzni să vină să o ia cu noi aici.

Părinţii erau înmărmuriţi. Nu se gândiseră la aşa ceva. Ei nici nu avuseseră curajul să spună cuiva de inima de aur, de teamă ca nu cumva cineva să facă rău copilei. Acum toată lumea ştia şi toţi erau hotărâţi să o apere. Mărşăluiau prin curte şi pe drum, prin faţa porţii, decişi să nu lase pe nimeni să le ia micuţa comoară. Din casă, fetiţa care nu ştiuse niciodată cât de preţioasă este piatra pe care o purta cu ea peste tot, nu bănuia nimic din cele întâmplate în ultimele luni şi nu pricepea ce-i cu toată lumea aceea adunată în curtea casei lor, privea uşor amuzată de după o perdea de la fereastra camerei. Îşi ţinea ochii întredeschişi, căci nu se trezise cu totul iar lumina răsfrântă din zăpadă o deranja, şi îşi strângea la piept păpuşica de cârpă, prietena ei cea mai bună.

Bunicul avusese dreptate, trăsura străinilor apăru în capătul uliţei dar văzând mulţimea strânsă făcu repede cale-ntoarsă şi nu se mai întoarse niciodată. Câteva zile mai târziu însă, sosi o scrisoare prin care tatăl era chemat la oraş, la judecată pentru neplata datoriei. Ajuns acolo, rămase pentru o săptămână, timp în care îi revăzu în fiecare zi pe cei doi, uscăţivul care înşiră acuzaţiile în faţa judecătorului şi grăsanul care rămase, ca de fiecare dată, mut. Auzind confirmarea tatălui că, într-adevăr, a primit de la cei doi toate cele pomenite, bătrânul judecător hotârî pocnind cu ciocănelul său de lemn în masă că datoria va trebui plătită până la sfârşitul lunii. Întors acasă, bărbatul încă îngrijorat de soarta lor avu o surpriză: curtea lor era în continuare plină de oameni. În mijlocul tuturor, nevasta lui era plină de zâmbete şi fericire.

- Ce se întâmplă? întrebă bărbatul neliniştit.

- Vin oameni într-una! răspunse femeia veselă. Au început deja să vină şi de prin satele vecine, chiar şi câţiva din oraş.

- Şi de ce te bucuri aşa?

- Pentru că toţi cei care vin lasă câte un ban doar pentru că o văd pe fetiţă. A fost ideea bunicului.

- Dau un ban doar ca s-o vadă?

- Da! Şi mai mult, cei veniţi de la drum lung cer de mâncare şi bautură şi plătesc pentru ele. Unii au rămas să şi doarmă prin vecini. Şi au plătit şi pentru asta.

- Asta înseamnă ...

- Înseamnă că o să ne putem plăti datoria.

Bărbatul era încântat. Privi la oamenii răspândiţi prin curte, privind curioşi la fetiţa lui care se juca voioasă prin zăpadă. Dar nu putea sta prea mult, se puse repede să umble printre ei şi să-şi ajute soţia cu trebăluitul. În timpul ăsta, hâtrul bunic umbla printre curioşi strângând bănuţii într-o desagă.

Pelerinajul a continuat mult după aceea. Zi după zi, oamenii veneau să o vadă pe copila cu inima de aur. Nimeni nu părea supărat că vede doar un copil ca oricare altul şi lumea continua să vină chiar dacă unii ajunseseră să spună că totul e doar o poveste. Până la sfârşitul anului părinţii reuşiseră să-şi plătească datoria, să repare casa şi să facă chiar şi o odaie pentru oaspeţi. Îşi luară cai şi trăsură nouă, animale şi păsări ca să-şi hrănească vizitatorii. Trăiau cu toţii fericiţi.

Bunicul mai puse la cale o trăsnaie: ciopli dintr-un trunchi de copac o statuie a fetiţei ţinând o inimă de aur în mână şi o înălţă pe un soclu lângă drumul cel mare ce trecea prin satul lor, în locul mai larg în care se întâlneau duminica oamenii la vorbă. Aşa a reuşit el să scoată inima de aur fără ca micuţa să sufere câtuşi de puţin. Iar toţi cei ce au venit după aceea să vadă fetiţa, se opreau la trunchiul cioplit, fără să o mai caute măcar adevărata copilă.

Anii au trecut, fata a crescut şi a devenit femeie, s-a măritat şi a avut la rândul ei copiii şi nepoţi, toţi numai carne şi oase, fără fir de aur în ei. Rând pe rând bunicii ei s-au stins, apoi şi părinţii, vecinii, astfel că, după o vreme, doar ea mai ştia cine era adevărata fetiţă cu inima de aur. Iar după ce nici ea n-a mai fost, a rămas povestea, pe care şi astăzi o mai spune câte-un bătrân celor care încă mai vin să vadă trunchiul cioplit din mijlocul satului. Aşa am auzit-o şi eu şi v-am spus-o acum vouă.

de la problemă la tragedie

2011-10-28T17:38:00.007+03:00

Despre externalităţi, problema călătorilor clandestini şi tragedia proprietăţii comune (articol publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / oct-dec 2011).

Tot ce facem are efecte în lumea din jur. Pozitive sau negative, vizibile mai mult sau mai puţin, acum sau mai târziu, efectele există. Întrebarea care se pune este dacă ni le asumăm sau nu. Când vine vorba de activităţile economice, aceste efecte externe, conexe activităţii principale, se numesc „externalităţi” şi pot fi de natură socială – atunci când sunt afectaţi oameni fără legătură directă cu afacerea respectivă – sau de mediu – când cea care suferă în tăcere este natura. Câteodată externalităţile pot fi pozitive din punct de vedere social, generând pentru agentul economic „problema călătorului clandestin”, denumirea putând fi interpretată ad litteram: introducerea mijloacelor de transport a atras după sine şi apariţia primilor blatişti, emisia radio - TV a înălţat antene ilicite spre cer, iar reţelele de electricitate nu au rămas nici ele neparazitate. În acest caz, ce e rău pentru business e mană cerească pentru cei ce folosesc serviciul fără să plătească pentru el. Dar cum clandestinitatea, fireşte, este în afara legii, externalităţile pozitive sunt practic interzise muritorilor de rând. Nici mediului nu îi este dat să se bucure fără bani de eventuale efecte adiacente vreunei activităţi economice, cel puţin eu, unul, nu am aflat de un astfel de caz. Dar să sufere i se întâmplă adesea. Iar atunci când natura suferă, mai devreme sau mai târziu suferim şi noi.

În lumea afacerilor, externalităţile negative se traduc în costuri. Gradul lor de internalizare de către o afacere reprezintă nivelul de asumare al acesteia, măsura în care conceptul de sustenabilitate – ca intersecţie a efectelor economice, sociale şi de mediu, prezente şi viitoare – este îmbrăţişat de businessul respectiv. O fabrică de mobilă, de exemplu, va contabiliza valoarea lemnului folosit ca materie primă, la preţul de achiziţie. Acesta este un calcul pur economic. Însă din punct de vedere ecologic, dincolo de această valoare există multe alte costuri care ar trebui luate în calcul: valoarea pădurii din care provine lemnul, costul refacerii şi îngrijirii ei până la un stadiu similar de dezvoltare, valoarea speciilor de floră şi faună ameninţate sau dispărute odată cu tăierea pădurii, valoarea eventualelor pagube provocate de alunecările de teren sau inundaţiile apărute ca urmare a dispariţiei respectivilor arbori, costul medicamentelor şi consultaţiilor medicale pentru populaţia din zonă, confruntată cu boli respiratorii generate de degradarea calităţii aerului, cauzată de dispariţia „plămânului verde” din dotare. Aceste efecte, de cele mai multe ori, nu sunt evaluate nicăieri, la niciun nivel al lanţului de distribuţie, nu apar în registrul de casă sau în balanţa contabiă, ci rămân mai mereu un fel de fatalitate: „Eh, asta e!”. Apoi discursul se mută rapid pe calitatea produsului finit şi preţul de nerefuzat al acestuia: „Ieftin şi bun!”

Externalităţile negative asupra mediului apar ca urmare a absenţei sau alocării neclare a drepturilor de proprietate. Dacă în cazul pădurii din exemplul de mai sus, problema proprietăţii se poate rezolva relativ uşor, lucrurile se complică în cazul atmosferei – către care se externalizează în fiecare secundă, prin milioane de coşuri de fum şi ţevi de eşapament, giga-tone de CO2,, praf şi noxe – sau al unui râu folosit de mai mulţi agenţi economici drept canal de scurgere pentru reziduurile procesului de producţie. Al cui este aerul? A cui este apa râului cu pricina? Cine ar trebui să evalueze costurile degradării calităţii apei şi ale tuturor consecinţelor acesteia, presupunând că aceste costuri sunt măsurabile? Cine ar trebui să le suporte? Cât costă, de exemplu, faptul că Yangtze, cel mai mare fluviu din China, la cei 3.500 km ai săi, este practic mort din cauza poluării industriale, iar cele 186 de oraşe din lungul bazinului său, inclusiv megalopolisul Shanghai, sunt în pericol să rămână fără apă potabilă? Care este preţul dispariţiei irecuperabile a delfinului de apă dulce, alături de multe alte specii de plante, peşti, păsări şi animale? Cui ar trebui să-i fie trimisă factura pentru acest cost? Până va fi găsit sau impus un răspuns mai bun, costul rămâne să-l suportăm cu toţii, cei de acum şi cei ce vor veni, noi, care suntem tot mai mulţi de la o generaţie la alta, noi, actori în „Tragedia proprietăţii comune”.

Conceptul îi aparţine ecologistului american Garret Hardin („The Tragedy of the Commons”, Science, decembrie 1968), care avertiza încă de acum 43 de ani că bunurile comune – adică în proprietate neexclusivă (cu acces liber), dar cu utilizatori pe poziţii de rivalitate (mai mulţi beneficiari înceamnă mai puţin pentru fiecare) – precum apele internaţionale, reţeaua hidrografică, atmosfera, toate resursele pe care acestea le găzduiesc şi toate serviciile pe care acestea le prestează (de transport, furnizare de energie etc.), vor conduce mai devreme sau mai târziu la această tragedie. Hardin îşi explică teoria folosind exemplul unei păşuni comune pe care îşi pasc oile mai mulţi ciobani. Pe scurt, povestea e cam aşa: iniţial toate mioarele au loc suficient şi iarbă grasă, iar păstorii cântă veseli din fluier, că li-s oile grase, dau lapte mult şi brânza-i bună de vândut pe parale multe. Văzând aşa belşug, ciobanii încep să ţină tot mai multe oi, care le aduc şi mai mulţi bani de la an la an. După o vreme însă, oile ajung să stea cam înghesuite pe pajişte, iarba nu mai creşte, iar ciobanii încep să se certe. Fiecare ar vrea să îşi mărească turma pentru a-şi spori venitul, dar nu prea mai este loc. Povestea are variante multiple de final: ciobanii ori îşi împart păşunea, ori îşi limitează numărul de oi, ori o dau în „Mioriţa” şi încep să-şi poarte sâmbetele. Nu se stie, iar ideea este oricum alta: creşterea nelimitată a intereselor personale într-o lume cu resurse limitate conduce la un moment dat la conflict. Însă, dincolo de teorie, la „Tragedia proprietăţii comune” găsesc demnă de luat în seamă concluzia autorului: „Problema populaţiei nu are o soluţie tehnică; este nevoie de o extensie fundamentală în moralitate.”

o problemă de matematică

2011-10-21T14:44:00.001+03:00

Se de următoarea formulă:

VNS = VB - Dm - Dn - P - R

unde:

VNS este Venitul NET Sustenabil

VB este Venitul Brut

Dm este Deprecierea Mijloacelor Fixe angajate

Dn este Deprecierea Capitalului Natural, Social şi Cultural

P reprezintă Costurile de Prevenire a Distrugerii Capitalului Natural, Social şi Cultural

R reprezintă Costurile de Refacere a Capitalului Natural, Social şi Cultural Distrus

Se cere să se calculeze valoarea VNS pentru proiectul RMGC.

Răspunsurile finale, exprimate în EURO, vor fi expediate pe adresa Palatul Cotroceni, Bulevardul Geniului nr. 1-3, Sector 6, Bucureşti, Romania, Cod poştal 060116

Notă: formula este extrasă, tradusă şi adaptată din lucrarea Economic Development (Ediţia a IX-a), de Michael P. Todaro şi Stephen C. Smith (2006, pag. 472)

Nu crezi în fulger până nu loveşte lângă tine

2011-09-22T12:42:00.002+03:00

Andreea, colega mea de la MaiMultVerde, va împlini 26 de ani în noiembrie. În luna augusta fost diagnosticată cu condroblastic osteosarcom, tumoră malignă de os femuralcu invazia muşchiului.

A început tratamentul imediat după descoperirea tumorii şi a făcut deja două şedinţe de chimioterapie înainte de operaţie la AnadoluMedical Centre din Istanbul. Pe 3 octombrie este programată operaţia care ocostă aproximativ 25.000 EURO. Prin operaţie va fi extirpată tumora şi i se vapune o proteză de şold. După operaţie ar mai trebui să facă cca 14 şedinţe dechimioterapie, cu un cost de cel puţin 3.000 EURO/şedinţă.

Contul pentru donaţii este RO18BTRL04601201S65262XXdeschis la Banca Transilvania pe numele Andreea Popescu.

orbii şi elefantul (fabulă indiană)

2011-08-12T01:21:00.006+03:00

It was six men of Indostan

To learning much inclined,
Who went to see the Elephant
(Though all of them were blind),
That each by observation
Might satisfy his mind.

The First approach'd the Elephant,
And happening to fall
Against his broad and sturdy side,
At once began to bawl:
"God bless me! but the Elephant
Is very like a wall!"

The Second, feeling of the tusk,
Cried, -"Ho! what have we here
So very round and smooth and sharp?
To me 'tis mighty clear
This wonder of an Elephant
Is very like a spear!"

The Third approached the animal,
And happening to take
The squirming trunk within his hands,
Thus boldly up and spake:
"I see," quoth he, "the Elephant
Is very like a snake!"

The Fourth reached out his eager hand,
And felt about the knee.
"What most this wondrous beast is like
Is mighty plain," quoth he,
"'Tis clear enough the Elephant
Is very like a tree!"

The Fifth, who chanced to touch the ear,
Said: "E'en the blindest man
Can tell what this resembles most;
Deny the fact who can,
This marvel of an Elephant
Is very like a fan!"

The Sixth no sooner had begun
About the beast to grope,
Then, seizing on the swinging tail
That fell within his scope,
"I see," quoth he, "the Elephant
Is very like a rope!"

And so these men of Indostan
Disputed loud and long,
Each in his own opinion
Exceeding stiff and strong,
Though each was partly in the right,
And all were in the wrong!

MORAL.

So oft in [any kind of] wars,

The disputants, I ween,
Rail on in utter ignorance
Of what each other mean,
And prate about an Elephant
Not one of them has seen!

fabulă indiană, în versiunea [adaptată] a lui John Godfrey Saxe (1816-1887)

Park(ing) Day

2011-08-05T14:45:00.006+03:00

M-as bucura să mai văd, chiar şi pentru o zi, parcările transformate în ce au fost înainte de a fi parcări.

În jurul blocului cu opt scări, 320 de apartamente şi cca 1.000 de locatari, din Drumul Taberei, în care am copilărit (până pe la 26 de ani) ar apărea întâi trotuarele. În faţa blocului, unul larg pe care mi-am rupt de atâtea ori genunchii căzând cu patinele cu rotile, pe care mi-am lăsat primii dinţi de lapte într-o “luptă dreaptă” cu prietenul zis Pinocchio, pe care am învăţat să merg cu bicicletele vecinilor, pe care iarna făceam cazemate din zăpadă, iar vara jucam "frunza", pe care desenam cu creta de fiecare 1 iunie acelaşi glob pământesc, cu trei feţe zâmbitoare de copii în prim plan - una albă, una galbenă şi una neagră - iar deasupra cu o eşarfă cu mesajul "PACE!", purtată în ciocuri de doi porumbei albi, lucrare ce îmi aducea de fiecare dată un premiu la concursul "Desene pe asfalt".

În spate ar apărea un trotuar îngust, lung şi săltat din loc în loc de rădăcinile plopilor de lângă bloc, cel pe care venea tata de la piaţă, cu mâinile lungite de sacoşele prea grele, în timp ce eu tocmai slobozeam din piept prima înjurătură cu voce (foarte) tare din viaţa mea. Ar mai ieşi la lumină şi părculeţul cu cele trei leagăne de fier, cândva tricolore, acum ruginii, în care ne dădeam "până la bară" pentru ca apoi să sărim, făcând astfel "antrenamente pentru paraşutism". "Paraşutismul" propriu-zis îl făceam la "învârtitoare", pe a cărei cruce mai rămăseseră doar patru din cele opt scăunele, suficiente însă: patru dintre noi învârteam cât puteam de repede, iar alţi doi ne ţineam de marginea scaunelor până când forţa centrifugă ne punea pe orizontală, moment în care dădeam drumul la mâini. Cine ajungea cel mai departe, câştiga.

În mijlocul părculeţului fusese cândva o groapă de nisip, din care mai rămăsese doar groapa. Când ploua, se umplea cu apă, aşa că pescuiam cu bolduri legate cu aţă de papiotă de câte o nuia tot felul de peşti imaginari sau făceam curse de păianjeni - mari, negri şi păroşi, "Moşi-Cocoloşi", scoşi cu aţa cu bob de smoală la capăt din găurile lor de pe câmpul de lângă stadionul Ghencea - să vedem care ajunge primul pe malul celălalt. Pe gardul părculeţului făceam echilibristică sau eram "pe coco" la leapşa sau urcam rapid când trecea câte o maşină roşie, "ca să nu-ţi ia norocul". Mai stăteam pe gard când ieşeau în parc "ăia mari", cu urechile ciulite la primele noţiuni de educaţie sexuală.

Ar mai fi bara de bătut covoare, poartă pentru "la mălai" sau "diri-diri", de care eram atârnat cu mâinile când Stăvăroaica m-a plesnit cu o paletă de tenis de mi-a lăsat pătrăţele pe fund pentru că mă luasem de nepotu-su, Răducu. Era bara pe sub care, se spunea, dacă treceai, aveai ghinion. Eu am avut mare ghinion când am încercat să mă rostogolesc peste ea şi am căzut drept în frunte, bifând astfel şi categoria cap spart.

În spatele blocului mai era - că tot veni vorba - şi o parcare. Atunci credeam că e teren de „faţea” (un fel de „v-aţi ascunselea”, pe scurt), lupte cu ţevile cu cornete, crăcane cu invizoace („invizibile” îţi sună mai familiar?) şi calibre sau harbalete cu săgeţi. Acum ştiu sigur că e parcare. Doar parcare. Pentru că acum eu şi cei de vârsta mea avem maşini. Unii avem chiar şi copii (OK, poate nu de 26 de ani). Dar ei nu mai sunt în pericol să-şi scoată dinţii sau ochii, să-şi julească genunchii şi coatele, să-şi spargă capul, să înveţe înjurături, să fie muşcaţi de păianjeni, să ia vreo boală din bălţi sau să păţească cine ştie ce alte nenorociri. Ei, spre deosebire de noi, sunt în siguranţă. Pentru că am avut grijă să acoperim toate locurile în care nouă ni se întâmplau toate astea, cu asfalt, peste care am aşezat, ca precauţie suplimentară, propriile noastre maşini.

Dar parcă mi-ar plăcea, măcar pentru o zi, să mai văd ce era înainte acolo.

pseudo-dileme (sau "de ce a trecut puiul strada?")

2011-08-04T12:38:00.001+03:00

Clark Kent este jurnalist. Un om obişnuit: are o casă, maşină nu are dar nici nu îi trebuie, are o slujbă, un şef al dracu’, o iubire mai mult sau mai puţin mărturisită dar, bineînţeles, împărtăşită, mici bucurii, mici probleme, dileme existenţiale ... în fine, ca tot omul. Nu mă feresc să spun, Klark Kent e un anonim. Acum, serios, a citit cineva vreun articol scris de Clark Kent? Voila! Anonim. Si totuşi ...

Clark Kent e şi super-erou. OK, teoretic asta i se trage de la super-puteri, ele fac ca atunci când iubita, vecinul, oraşul, preşedintele sau planeta sunt în pericol să-şi dea jos hainele comune, să rămână în costumul special şi să intervină. Dar oare e numai asta? Nu de puţine ori Superman a fost aproape de a-şi pierde viaţa – căci, deşi super-special, nu este nemuritor – şi totuşi asta nu l-a împiedicat să acţioneze în continuare. Eu zic că acesta e de fapt elementul care îl scoate din anonimat şi îl propulsează în superstardome. Cum ar fi fost, de exemplu, ca atunci când a avut de ales între a învârti planeta în sens invers pentru a da timpul înapoi, respectiv a se împăca cu moartea lui Lois Lane, Clark Kent să cadă pe gânduri? „Hmm, oare ce să fac?” Mai mult, să întrebe în dreapta şi-n stânga:

- Nu vă supăraţi, credeţi că e OK să dau timpul înapoi?

- Cum să dai timpul înapoi?!

- Ei ... ştiu eu cum, întrebarea e dacă e OK.

- Nu ştiu ce să zic ...

- Nu-l dau mult, doar câteva minute

- Dar acum câteva minute eu tocmai am câştigat la Loto!

- Dar, ştiţi, Lois ...

- Care Luis domn’e?

- Lois, nu Luis ...

Dialogul ar putea continua la infinit sau cel puţin până în momentul în care nici măcar întoarcerea timpului nu ar mai schimba nimic. Dar Clark nu întreabă, Clark se transformă în Superman şi acţionează, salvând tot ce era, în viziunea lui, de salvat.

The End. Happy End.

maşina electrică

2011-06-30T17:14:00.003+03:00

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / iulie-septembrie 2011)

După Călăreţul Electric cu Robert Redford (Electric Horseman, 1979) şi Şoseaua Electrică a lui Eddy Grant (Electric Avenue, 1982), a venit timpul pentru maşina electrică. Iar de data asta nu este nici film, piesă de discotecă sau altă fantezie, este un fapt cât se poate de real.

Până nu de mult îmi părea destul de plauzibilă teoria conspirativă conform căreia amânarea lansării maşinii electrice de serie ar fi doar mâna petroliştilor care nu sunt încă dispuşi să-şi vadă amenințate câştigurile fabuloase. Nici acum nu sunt sută la sută convins că nu au şi ei contribuţia lor, dar dincolo de asta, o documentare mai amănunţită mi-a relevat multe alte motive pentru care maşinile noastre nu au dat încă pompa de benzină pe priza de curent.

Dar să încep cu ce-i mai simplu, motorul: cel electric este într-adevăr mult mai simplu decât cel termic, consumator de combustibili fosili. Însă tocmai din această simplitate decurge şi prima problemă, una de natură sentimentală: pentru inginerii de motoare este o adevărată blasfemie înlocuirea bijuteriilor mecanice create de ei în zeci sau poate chiar mai mult de o sută de ani, cu nişte banale motoare electrice, pe care până acum erau obişnuiţi să le vadă la maşinile de spălat. Prin urmare nu sunt dispuşi să renunţe la pistoane, came, cilindri sau injectoare, pentru un amărât de rotor cu un ax şi o bobină, chiar dacă acestea din urmă au şi ele istoria lor: prima maşină care a spart pragul de 100 km/h era echipată cu un motor electric. Se întâmpla în 1889 atunci când Eterna Nemulţumită (La Jamais Contente), practic o torpilă pe roţi contruită de Jenatzy, companie belgiană de automobile, atingea pentru prima dată această viteză.

Trecând de sensibilităţile mecanicilor, ajungem la problemele cu adevărat importante, iar prima este bateria cu ioni de litiu (Li-ion). Este inventată încă din 1976, făcută din litiu – metal alb, abundent în natură sub formă de saramură (America de Sud, America de Nord şi Tibet) sau minereu solid (răspândit uniform în toată lumea) – un anod de grafit, un catod de dioxid de cobalt şi un electrolit. Nimic mai simplu, dar forma actuală a bateriei permite o autonomie relativ redusă, motiv pentru care se caută încă formule mai performante, atât pentru catod (din oxid de magneziu sau nichel) cât şi pentru anod (din siliciu). Apoi bateria Li-ion are nevoie de mult timp pentru reîncărcare, o alimentare rapidă fiindu-i fatală anodului de grafit. Urmează perioada de viaţă relativ scurtă – electrozii se deteriorează cu fiecare încărcare-descărcare – şi costul ridicat (între 5.000 şi 10.000 EURO), dat de preţul mare al cobaltului. De aceea producătorii nu sunt încă hotărâţi dacă să vândă maşina cu baterie cu tot, sau pe aceasta din urmă să o închirieze separat, pentru a o putea schimba atunci când este nevoie. Dacă mai pui la socoteală că trebuie să păstreze o temperatură oarecum constantă de cca 25^oC şi să fie închisă ermetic pentru a preveni condensul şi implicit scurt-circuitul, iar materialele din care este compusă trebuie neapărat reciclate, dat fiind costul lor, putem spune fără teamă că mai e mult de lucru la baterie.

Aşa că putem merge mai departe, la infrastructură. Pe de o parte, sistemul energetic actual nu este pregătit să suporte milioane de autoturisme puse la încărcat peste noapte. Acest obstacol nu este neapărat insurmontabil, dar dacă cererea suplimentară de energie este asigurată din electrocentrale pe bază de combustibili fosili, n-am rezolvat nimic. Şi energia nucleară şi-a arătat neajunsurile – inexistenţa unei soluţii pentru deşeuri şi nivelul extrem de risc radioactiv – aşa că rămân ca variante acceptabile hidroenergia, energia eoliană sau solară, tehnologii aflate la rândul lor în prin proces de dezvoltare. Pe de altă parte trebuie schimbată infrastructura rutieră, de la introducerea prizelor de alimentare, până la transformarea şoselelor în surse de energie, prin dotarea lor cu celule de captare a energiei solare. Este însă posibil ca în loc de prize să avem, în viitor, pompe de alimentare cu hidrogen lichid, dacă se va impune un alt model aflat în prezent în teste, care îşi alimentează bateria ca de laptop cu energie produsă la bord din hidrogenul din rezervor şi oxigenul din aer. Nici motoarele termice nu au fost complet abandonate, se lucrează intens la optimizarea lor pe partea de reducere a consumului de carburant şi a emisiilor de CO₂ şi noxe. Simple sau în variantă hibridă, maşinile cu carburant fosil vor mai rămâne pe şosele ceva vreme, să ruleze bară la bară cu maşinile cu panou solar şi turbină eoliană pe capotă, ca să numesc doar două dintre reveriile rutiere ale inginerilor şi designerilor. Rămâne ca la final să fie pusă la punct întreaga reţea de colectare, dezasamblare şi reciclare a tuturor componentelor maşinilor, şi am rezolvat-o cu infrastructura.

Trăgând linie, nu ştiu cum va fi maşina viitorului, ce va scoate pe ţeava de eşapament sau dacă măcar va avea una, nu ştiu ce model ne va convinge să spunem împăcaţi „adio” carburanţilor. Ştiu însă sigur că rezervele de petrol sunt pe terminate, că în viitor acesta nu va fi atât greu de găsit, cât foarte scump. Mai ştiu că populaţia mondială va continua să crească, punând o presiune demografică tot mai mare pe tot ce înseamnă planetă. Mai mulţi oameni cu mai multe maşini – fie ele şi electrice – înseamnă mai multe fabrici şi mine pentru extragerea resurselor, mai multe şosele, implicit mai multe fabrici de ciment, mine de calcar, staţii de beton, balastiere extractoare de pietriş pe albiile râurilor, petrol, apă ... înseamnă mai multe emisii de CO₂rezultate din toate aceste procese de producţie, emanate într-o atmosferă şi aşa sufocată. De aceea este posibil ca schimbarea să vină de fapt din altă parte, din modificarea raportului pe care îl avem în prezent cu autoturismul personal. Deja sunt în teste reţele de autovehicule „comune”, un număr fix de maşini existente într-un oraş, pe care locuitorii le împart în funcţie de nevoi. Sunt reţele de car sharing inspirate de reţelele de biciclete, pentru că, nu-i aşa, nu trebuie să uităm nici de biciclete. Altfel viitorul ne-ar putea găsi plimbându-ne cu superbe maşini electrice, pe şosele fotovoltaice suspendate şi supraetajate pe o planetă pustie. Însă aceasta, desigur, nu este decât o altă fantezie.

farmecul discret al ecologiei

2011-06-30T17:12:00.001+03:00

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / aprilie-iunie 2011)

Pe afacerişti nu-i convingi uşor. Ei sunt născuţi, crescuţi şi educaţi cu un scop precis: să câştige. Talentul antreprenorial le ţine loc de tată iar maximizarea profitului le este mamă bună, şi de aceea tot ce nu se subscrie acestui scop le este străin, de neînţeles, este împotriva firii lor. Or cum ecologia nu este tocmai o gâscă cu ouă de aur pe care să o pui seara pe cuibar iar a doua zi să te umple de bani, nu e de mirare că lumea afacerilor, a oamenilor care nu sunt dispuşi să-şi rupă din profit de dragul beneficiului dubitabil al planetei, a cam ţinut-o la uşă, unde, cel mult i-a mai aruncat din când în când câte o mână de grăunţe, să nu moară de foame. Asta până acum.

Paradigma maximizării profitului este noua teorie geocentrică. Pentru un om de business este la fel de „evident” că singurul său scop este acela de a obţine cel mai mare câştig posibil din orice acţiune pe care o întrepride, precum era până în secolul al XVIII-lea ideea că universul se roteşte în jurul Pământului, iar cei care se încăpăţânează să susţină că sunt şi alte lucruri de care managerul modern ar trebui să ţină cont – mediu, comunitate, durabilitate, etică – au soarta lui Aristarchos din Samos (310-230 î.Hr.), care degeaba şi-a răcit gura şi şi-a tocit pana pentru a pune soarele la locul lui, în centrul rotaţiei planetelor. Atunci, în antichitate, Ptolemeu a câştigat o luptă a ideilor, iar universul a continuat să graviteze în jurul Pământului pentru următorii 2000 de ani, până în 1758, anul în care Biserica Catolică a scos cărţile ce promovau heliocentrismul din Indexul Cărţilor Interzise. A fost nevoie însă ca Nicolaus Copernic să reia ideea lui Aristarchos în a sa De revolutionibus orbium coelestium (Despre Rotaţia Sferelor Cereşti, 1543), Giordano Bruno să moară ars pe rug (1600), mama lui Johannes Kepler sa fie acuzată de vrăjitorie (1620), iar Galileo să fie arestat la domiciliu de către Inchiziţie (1616).

Din fericire, lumea afacerilor – deşi cel puţin la fel de puternică – nu mai foloseşte metodele bisericii medievale, şi nici paradigma maximizării profitului nu este atât de veche sau adânc înfiptă în minţile adepţilor. Căci, oarecum surprinzător, în istoria de peste 2300 de ani a gândirii economice – pornind numărătoarea de la Platon (427-347 î.Hr.) – „nevoia” de a obţine cel mai mare câştig cu putinţă încolţeşte abia în secolul al XIX-lea. Sădită de John Stuart Mill (1806-1873), ideea cade în marea depresie economică în 1929, înmugureşte în perioada interbelică stropită din belşug cu keynesianism (John Maynard Keynes, economist britanic, 1883-1946), înfloreşte după al II-lea război mondial prin planul Marshall şi începe să rodească în anii ’80, când Ronald Reagan şi Margaret Thatcher dau frâu liber capitalismului sălbatic şi consumerismului exacerbat, adoptând politica guvernamentală laissez-faire (auto-reglarea economiei, fără intervenţia statului), lansată de Milton Friedman (1912-2006) şi colegii săi de la Chicago University. Criza economică actuală ar putea reprezenta linia de sosire a acestei goane după profit.

Istoria relativ scurtă a paradigmei maximizării profitului, eşecurile ei periodice răsunătoare şi coabitarea cu alte modele economice dovedit viabile, fac ca astăzi responsabilitatea socială, antreprenoriatul social şi protecţia mediului să-şi găsească uşor-uşor loc în servieta afaceristului. Nu teama de sfârşitul lumii, nici dragostea de planetă sau de aproapele său l-a convins pe omul de business să-şi plece privirea spre aceste zone, ci aceeaşi genă care îi semnalează o oportunitate de câştig cu precizia cu care un detector de metale identifică o comoară îngropată. Ecologia a trecut în ultimii 50 de ani de la statutul de halucinaţie hippie, la stadiul de Piaţă. Iar când omul de afaceri identifică o Piaţă (da, pentru el „Piaţă” se scrie întotdeauna cu „P” mare), în ochi îi răsar sclipiri de diamant, sângele începe să-i clocotească, iar dorinţa de a intra în acţiune devine de neoprit. A ignora astăzi Piaţa eco (sau pe fraţii ei bio, natural şi social) a devenit impardonabil pentru orice businessman care se respectă. Ecologia a devenit etichetă, purtător de brand, diferenţiator între mărci – ce alegi între un produs eco şi unul „simplu”? Voila! – deschizător de uşi pe la guverne şi organizaţii non-guvernamentale, este noul totem înălţat de lumea afacerilor pentru ca toţi oamenii să vină la el şi să i se închine. Şi toate astea, de când ecologiştii au început să cumpere, iar ecologia a început să vândă.

O veche teorie economică definea rudimentar binele ca fiind ceea ce produce plăcere, şi răul ca sursă a suferinţei, iar apoi forţa concluzia că un produs sau serviciu este cu atât mai bun cu cât se consumă mai mult. Sloganuri recente, tip „consumul excesiv ... daunează grav sănătătii” au venit la timp să ne spună că această teorie este depăşită, dar acum ea ar putea avea o nouă şansă cu ecologia. Căci nu suntem incă pasibili de excese ecologice, iar consumul excesiv de ecologie mai mult ca sigur că nu va dăuna sănătăţii nimănui.

Aşa se face că după atâţia ani în care s-au ignorat sau şi-au tras – mai pe înfundate sau mai în văzul lumii – pumni şi palme, Afaceristul şi Ecologia şi-au dat în sfârşit mâna. El o curtează tot mai tare, îi iese in cale cu braţele deschise şi zâmbetul pe buze, o duce prin restaurante eco cu meniuri bio, îi aduce haine din fibre exclusiv naturale, cultivate, prelucrate şi comercializate de comunităţi locale, în beneficiul lor personal, nu al vreunei corporaţii fără suflet, se laudă cu numărul fără precedent de maşini electrice de la ultimul salon auto de la Detroit, îi arată cele mai verzi produse electronice în ultimul raport publicat de Greenpeace ... Ea nu-l crede, e convinsă că e interesat doar de banii ei, îl priveşte încă suspicioasă, dar se bucură că în sfârşit i-a atras atenţia şi visează la ziua în care vor fi cu adevărat împreună.

în Suedia, absolut adevarat! (primit pe mail)

2011-04-04T12:15:00.001+03:00

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar a picat odata o grupa intreaga. Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA! Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului.

Se va face media tuturor notelor, si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota 10." Dupa primul test, notele au fost adunate si impartite la numarul de studenti, si toti au primit un 8. Studentii care au studiat intens au fost suparati, dar cei care au invatat mai putin au fost bucurosi peste masura. Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin. Media celui de-al doilea test a fost 6! Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost 4. Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia. Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul va pica in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes. Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul: "Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber, iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni. Nu poti multiplica bogatia divizand-o."

ştergarul se întoarce! Şi bine face

2011-02-28T17:58:00.001+02:00

Save forests, water and maybe even win $500 in our reusable towel design contest

Every day, over 3,000 tons of paper towel waste is produced in the United States alone and in the production of one ton of paper towels, 17 whole trees are cut down and 20,000 gallons of water are consumed, contributing to deforestation, water pollution and global warming. It's clear that something needs to be done, which is why we’re teaming up with PeopleTowels to launch a design competition challenging YOU to design the next Inhabitat + PeopleTowels reusable cloth hand towel to help cut paper towel waste. The grand prize winner will receive $500, a chance to get their design into market and a 10% royalty on all towel sales. The winning design
will also be published on Inhabitat.com for the world to see – so what are you waiting for? Get your designing caps on and get in it to win it!

ENTER THE COMPETITION >

ai cheia-n uşă

2011-02-22T10:57:00.001+02:00

întunericul locuieşte într-o casă a cărei uşă este închisă cu cheia. Cheia este în broască, pe partea dinăuntru a uşii. Numele cheii este “ruşine” [...] şi orice drum începe cu deschiderea uşii.

(note din jurnalul unui psihoterapeut)

responsabili, dar să ştim şi noi

2011-02-21T18:02:00.004+02:00

Sau Bilanţul Responsabilităţii Sociale pe 2010

Care sunt primele trei companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat în societate în 2010 şi de ce?

Dincolo de companiile în sine, apreciez oamenii care se ambiţionează să facă CSR în companii. Puţini îi cunosc, pentru că, deh, aşa-i la companie, sigla angajatorului acoperă poza cu chipul individului, dar ei (de fapt, ele, veţi vedea) sunt cei (cele) care trebuie să mulţumească (şi cărora trebuie să le mulţumească) o mulţime de oameni.
Pe de o parte sunt oamenii din "intern": colegii care nu înţeleg întotdeauna ce-i cu poveştile astea despre voluntariat, implicare, sustenabilitate, responsabilitate, managerii sau directorii din biroul de la etaj, care întreabă cum o să crească vânzările (şi implicit comisioanele, primele, salariile) dacă plantează copaci sau ajută bâtrâni, colegele de la financiar care nu vor să se complice cu deducerea sumelor acordate cu titlu de sponsorizare din impozitul pe profit, sau acţionarii care la sfârşitul anului îşi socotesc dividendele şi strâmbă din nas. Apoi sunt presiunile din "extern", din afara companiei: ONG-urile veşnic nemulţumite (acum ... ăsta e unul din rolurile lor, n-ai ce le face), jurnalişii mereu în căutare de spectaculos negativ, online-ul plin de guri-sparte şi condeie pişcătoare, gura lumii slobodă, acuzaţiile de greenwashing sau publicitate mascată. Apoi mai sunt şi instituţiile statului şi autorităţile mai mult sau mai puţin publice, care locale, care naţionale, (în cel mai bun caz) înţepenite în birocraţia lor, dacă nu pline de beţe pregătite pentru a fi băgate în roate. Pentru că au ales să lupte cu toate astea, şi fac în continuare CSR deşi nu e deloc uşor, le apreciez (în egală măsură şi în ordinea strict alfabetică a numelor) pe Suzana Csizsek (Raiffeisen Bank), Ana Mureşan (Heineken Romania), Mona Nicolici (Petrom) şi Anca Nuţă (UniCredit Ţiriac Bank), pe toţi colegii şi colegele lor, şi pe toţi cei care fac CSR în alte companii.

În ce măsură marile companii au răspuns în 2010 aşteptărilor tale în privinţa implicării în societate?

Cine sunt "marile companii"? Directorii lor, board-ul, acţionarii, angajaţii, clienţii, managerul de CSR ...? Am aşteptari distincte de la fiecare dintre aceştia, iar măsura în care au răspuns, deşi diferită de la caz la caz, este în toate destul de mică, le acord "notă de trecere", dar asta pentru că aşteptările mele de la companii atât de mari şi de puternice, sunt la rândul lor foarte mari. Şi când spun asta, iau în calcul şi faptul că de la un punct încolo, companiile suntem noi, fie în calitate de angajaţi, fie în calitate de clienţi sau cumpărători. Şi pe cât de uşor ne este să judecăm companiile pentru ceea ce fac liderii lor, pe atât de greu (sau indiferent?) ne este să ne evaluăm propriul comportament în calitate de membri activi ai companiilor.

Ce aşteptări ai de la companii în privinţa responsabilităţii sociale pentru 2011?

Aştept (şi) în 2011 ca responsabilitatea socială a companiilor să nu se limiteze la bugetele deductibile din impozitul pe profit (adică la sumele care altfel ar fi virate către bugetul de stat), să nu vizeze beneficiile de imagine ci să aştepte ca aceste să vină ca o consecinţă a impactului avut în comunitate, şi să nu "pretindă" beneficii materiale cuantificabile şi imediate.

Şi îmi mai doresc ca tot mai multe companii mici şi mijlocii, autohtone, să îşi manifeste responsabilitatea socială, nu doar corporaţiile multinaţionale.

Ce esti dispus să faci pentru a le stimula pe companii să fie mai responsabile în 2011?

Consum selectiv, critică constructivă, idei de proiecte bazate pe nevoi ale comunităţii şi implicare directă pentru implementarea lor.

fabula albinelor

2011-02-21T14:20:00.002+02:00

Într-un Vast Stup, de Albine plin,

Scăldat în Lux şi în Trai fin;

Vestit prin Legi, cu Armată mare,

Ele, supuse, Roitoare;

S-a înfiinţat Direcţia

„Ştiinţa şi Industria”.

Nu era alt Stup cu aşa Guvern,

Mai Nestatornic şi mai Tern.

Nu erau Slugi în Tiranie,

N-aveau şef vreo Democraţie.

Ci fără-de-greşeală Regi

Ce-aveau Puterea scrisă-n Legi.

Aşa începe (în traducerea mea aproximativă, din limba engleză) poemul Stupul agitat, sau Hoţomanii deveniţi cinstiţi, scris în 1705 de Bernard Mandeville şi inclus în 1714 în lucrarea Fabula Albinelor, sau Vicii personale, beneficii publice.

"Stupul" este prosper, dar bombăne pe seama lipsei de valori morale. Când "divinitatea" le dă ce-şi doresc, rezultatul este pierderea grabnică a bunăstării, de unde morala: delăsarea, ipocrizia, egoismul, lăcomia, goana după avere şi traiul pe picior mare - considerate vicii de căutătorii de virtuţi - sunt de fapt motorul unei economii prospere. Sau preţul?

Cât despre Mandeville ... nu-mi dau seama dacă a intuit mult înaintea vremii sale ce avea să vină, sau el e cel care a dat tonul la ceea ce ni se întâmplă în prezent.

(The Grumbling Hive, or Knaves Turn'd Honest, The Fable of the Bees or Private Vices, Publick Benefits, Vol. 1, Bernard Mandeville)

habitat aniversar

2011-02-17T17:20:00.001+02:00

În 2011 programul Habitat for Humanity aniversează 15 ani de existenţă în România, timp în care 6500 de oameni s-au mutat în 1700 de locuinţe decente, cu sprijinul a 9000 de voluntari, donatori şi organizaţii. Felicitări şi la mai mare!

what are you gonna do?

2011-02-14T13:06:00.002+02:00

I don't know what to say, really. Three minutes to the biggest battle of our professional lives, all comes down to today. Either we heal as a team or we are going to crumble. Inch by inch, play by play, till we're finished. We are in hell right now, gentlemen, believe me, and we can stay here and get the shit kicked out of us, or we can fight our way back into the light. We can climb out of hell. One inch, at a time. Now I can't do it for you, I'm too old. I look around and I see these young faces and I think, I mean ...

I made every wrong choice a middle age man can make. I ... I pissed away all my money, believe it or not. I chased off anyone who's ever loved me. And lately I can't even stand the face I see in the mirror.

You know, when you get old in life things get taken from you. That's, that's part of life. But you only learn that when you start losing stuff. You find out that life is just a game of inches. So is football. Because in either game, life or football, the margin for error is so small. I mean, one half a step too late or to early, you don't quite make it. One half second too slow or too fast and you don't quite catch it. The inches we need are everywhere around us. They are in every break of the game, every minute, every second. On this team, we fight for that inch. On this team, we tear ourselves and everyone around us to pieces for that inch. We CLAW with our finger nails for that inch. Because we know when we add up all those inches that's going to make the fucking difference between WINNING and LOSING, between LIVING and DYING. I'll tell you this: in any fight it is the guy who is willing to die who is going to win that inch. And I know if I am going to have any life anymore it is because, I am still willing to fight and die for that inch because that is what LIVING is. The six inches in front of your face. Now I can't make you do it. You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. You are going to see a guy who will sacrifice himself for this team because he knows when it comes down to it, you are gonna do the same thing for him. That's a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals. That's football guys. That's all it is.

Now, what are you gonna do?

globalizare

2011-02-09T17:54:00.002+02:00

Am fost acum o lună la Berlin, la un curs. Acolo, un profesor german, care trăieşte şi predă de zece ani în Statele Unite, la Boston, ne-a recomandat o bază de date internatională, cu articole din domeniul ştiinţelor sociale. O colegă portugheză, din Lisabona, îmi scrie ieri pe Facebook, să-mi spună că a găsit în baza de date (tradus în engleză) un articol scris de un grup de români, prezentat în septembrie 2009 (în limba franceză), la Bratislava (Slovacia), la a XV-a Ediţie a Conferinţei Internaţionale a the PGV Research Network.

Articolul aparţine unei echipe de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, şi prezintă rezultatele unei cercetări cu tema "Provocarile dezvoltării durabile şi poziţia întreprinzătorilor români (din Moldova, n.a.) faţă de green marketing". Altfel spus, ce motive găsesc managerii ca să nu-şi bată capul cu protecţia mediului.

Din respect pentru că a călătorit în jurul globului, timp de aproape un an şi jumătate, pentru a ajunge de la Iaşi la Bucureşti, l-am citit integral. Nu e deloc rău, iar criza îl menţine actual.

v-o prezint pe Naomi Klein

2011-02-08T18:51:00.006+02:00

V-aţi gândit vreodată că modelul după care funcţionează în prezent economia, este inspirat din "terapia" cu şocuri electrice, practicată în anii '40 pentru tratarea bolilor mintale?

Vă previn, imaginile şi concluziile sunt şocante, dar în 2007 scurt-metrajul lui Alfonso Cuaron (regizorul filmului Children of Men) inspirat de cartea The Shock Doctrin: The Rise of Disaster Capitalism, scrisă de Naomi Klein, a făcut parte din selecţia oficială a Bienalei de la Veneţia, şi a fost prezentat la festivalurile internaţionale de film de la San Sebastian şi Toronto.

The Shock Doctrine a inspirat apoi un documentar regizat de Michael Winterbottom, care a avut premiera la Sundance Film Festival în 2010.

Prima carte a lui Naomi Klein, No Logo: Taking Aim at the Brand Bullies este şi ea pusă pe peliculă şi pe YouTube.

In 2004, Naomi Klein a scris scenariul pentru The Take, documentar realizat de Avi Lewis, înscris şi el în selecţia oficială a Bienalei de la Veneţia şi câştigător al premiului special al juriului pentru cel mai bun film documentar, la Festivalul Institutului American de Film, în Los Angeles. Welcome to the globalised ghost-town! este invitaţia cu care începe filmul.

Cine vrea o imagine clară - bazată pe cunoaştere şi argumente, nu pe teoria conspiraţiei - a lumii în care trăim, trebuie să o cunoască pe Naomi Klein.

Prin articolele din New York Times, The Nation, The Guardian, Harper’s sau Rolling Stone, prin cărţile şi filmele sale, apariţiile în emisiunile televizate sau intervenţiile sonore de la Copenhaga, Naomi Klein ne ajută să înţelegem ce ni se întâmplă, de la nivel personal la nivel global, de la ce a pornit totul, cine e Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago, cum se joacă cu minţile şi vieţile noastre corporaţiile multinaţionale, pentru care dezastrele naturale sau provocate sunt adevărate mine de aur, de ce designul centrelor comerciale imită pieţele publice sau de ce brand-urile proiectează imagini de vis şi lumi utopice.

design can save the world

2011-02-08T14:22:00.000+02:00

Descopeream zilele trecute inhabitat.com, încă o dovadă că green can be sexy. Atunci când designerii includ elemente eco în brief-ul de creaţie, arhitectura, amenajările interioare, produsele, tehnologiile, sursele de energie, transportul, moda, arta şi produsele pentru copii devin mai atragătoare ca niciodată şi, mai mult, dovedesc că putem avea toate astea şi fără să jupuim planeta până la os.

vin minerii?

2011-02-03T09:41:00.009+02:00

După ce, vreme de patru decenii, în comunism, a fost un adevărat simbol naţional – alături de muncitorii din fabrici şi uzine, ţăranii agricultori de pe ogoare, ostaşii ce-şi apărau cu dârzenie patria şi poporul, şi înaintea intelectualilor potenţial subversivi – începând de la mineriadele din anii ’90 minerul român a cam căzut în sondaje la capitolul popularitate. Imaginea ortacului, ca profil socio-profesional, şi a mineritului în ansamblu – vezi disputele încă vii din jurul megaproiectului minier-aurifer – au continuat să se şifoneze. Acum însă a venit iar vremea lor. Vremea minerilor. A minerilor urbani.

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / ian-mar 2011)

Mineritul urban nu este vreun curent arhitectural-peisagistic ce implică plantarea de panseluţe de către purtătorii de lămpaşe, ci este un nou fenomen care încurajează recuperarea metalelor (semi)preţioase – aur, argint, platină, iridiu, cupru, nichel – din echipamente electrice şi electronice uzate. Uitându-mă la placa cu circuite a unui telefon mobil, n-aş fi zis că găzduieşte vreo comoară, şi totuşi o tonă de telefoane mobile conţine de treizeci de ori mai mult aur (150 g / tonă) decât o tonă de minereu aurifer de concentraţie medie (5 g / tonă). În plus, din aceeaşi tonă de celulare, se mai pot extrage 100 kg de cupru, 3 kg de argint, dar şi alte metale rare.

Valoarea ecologică a fenomenului, dincolo de preţul de piaţă al metalelor extrase – de ordinul miilor de EURO / tonă, în condiţiile în care numai cele 150 de grame de aur valorează peste 4.500 EURO la preţul actual, şi constant crescător, de cca 31 EURO / gram – este dată atât de reducerea cantităţii de deşeuri toxice care ajung la groapa de gunoi, cât şi de eliminarea efectelor pe care le-ar fi avut asupra mediului extragerea şi prelucrarea respectivelor metale prin tehnicile mineritului tradiţional.

Mineritul urban nu este doar un curent ecologist, el este deja răspunsul economic nipon la blocada exporturilor de metale preţioase de către China, sursa de materii prime a super-industriei de produse electronice a Japoniei. Mai mult, foarte probabil, tehnologia viitorului post-petrolier se va alimenta din actualele gropi de gunoi din care va extrage platină pentru bateriile maşinilor electrice sau indiu şi galiu pentru celulele fotovoltaice cu randament mare de captare a energiei solare. În aceste previziuni îşi are rădăcinile şi sloganul mineritului urban: produsele de azi, resursele de mâine!

În gropile de pe la noi, deocamdată, se scormoneşte după fier vechi, nicidecum după metale rare. Nu putem vorbi încă de minerit urban, deşi au apărut şi la noi afaceri axate pe recuperarea şi valorificarea deşeurilor de echipamente electrice şi electronice (DEEE). Salut apariţia acestor întreprinzători, căci produsele electrice şi electronice trebuie să aibă o relaţie strânsă cu reciclatorii specializaţi, nu trebuie lăsate la groapa de gunoi sau pe mâna unora care nu pot extrage tot ce e recuperabil şi nu pot preveni împrăştierea compuşilor toxici în apă, aer sau sol. Căruţaşii etno-diverşi cu rute urbane, de exemplu, îţi dau un ban pe frigiderul stricat, dar ei recuperează doar fierul şi poate ceva cupru, însă eliberează restul apratului la groapă şi freonul în văzduz. Ah, am zis „un ban”? În mod suspect, colectorii profesionişti nu suflă o vorbă despre bani, despre valoarea de piaţă a metalelor extrase din DEEE. Nu numai că la predare utilizatorul nu primeşte nimic – ca de exemplu contravaloarea Timbrului Verde sau un bon de reducere la achiziţia unui produs nou – ci este fie ameninţat cu amenda în cazul debarasării neconforme, fie încurajat să creadă că l-a prins pe Dumnezeu de un picior pentru că i se ridică gratuit de la domiciliu electrocasnicele vechi. Şi acesta nu este singurul aspect îndoielnic din comunicarea pe acest subiect.

Vedem afişe, articole, parteneriate cu primăriile, cu ministerul, se organizează zile de debarasare în masă, şi prin toate acestea noi, consumatorii, suntem fie momiţi cu morcovul ecologist, fie ameninţaţi cu băţul legislativ european spre predarea DEEE-urilor şi achiziţia de produse noi. De acord,dar hai să începem cu începutul, cu prima treaptă pe scara ecologiei, prevenirea. Până să arunc cu nonşalanţă telefonul, televizorul sau computerul vechi în tomberonul special amenajat de colector, trebuie să mă întreb: chiar am nevoie de unul nou? Nu cumva pot apela la recondiţionare? Din păcate aceasta e combătută de producători încă din faza de fabricaţie, iar repararea costă de obicei mai mult decât achiziţia unui produs nou. Reutilizarea e şi ea o opţiune: mai păstrez produsul sau îl pot da altcuiva să îl folosească? Dacă nu şi nu, şi e musai să-mi iau produsul nou – de exemplu pentru că este mult mai eficient energetic decât cel vechi, ca să rămân în zona eco – îmi pun două probleme: ce fac cu cel vechi – şi abia aici răspunsul corect este predarea către un colector specializat în vederea reciclării – şi cât de pregătit este produsul nou pentru o eventuală recondiţionare: este demontabil, există piese de schimb, este compatibil cu piese de la alte produse etc.?

Ce nu se poate preveni, recondiţiona, refolosi sau recicla, mai are o şansa de valorificare prin ardere cu recuperarea energiei. Iar dacă nici asta nu merge, rămâne destinaţia finală: groapa de gunoi. Or cum la noi acestea sunt destul de pline şi în totală disonanţă cu orice norme europene, de igienă, sănătate publică sau bun simţ, vin şi zic încă o dată: e timpul să vină din nou minerii. Minerii urbani.

oops, Google did it again!

2011-02-02T11:32:00.004+02:00

După Google Earth, Google Maps, Google Street View, Google Body Browser a venit rândul artei [...] Google s-a asociat cu 17 muzee din întreaga lume pentru a oferi oricărui utilizator de internet un tur complet al galeriilor acestora. 1061 de capodopere pot fi văzute pe noul portal www.googleartproject.com la o rezoluţie de 7 gigapixeli.

Cele 17 muzee sînt următoarele : MOMA -Muzeul Metropolitan de Artă din New York, Muzeul Smithsonian din Washington, Palatul Versailles, Muzeele Van Gogh şi Riksmuseum din Amsterdam, Alte Nationalgalerie şi Gemaldegalerie din berlin, muzeele Regina Sofia şi Thysen Bornemisza din Madrid, Tate Britain din Londra, Muzeul Kampa din Praga, Ermitajul din Sankt Petersburg, Galeria Tretiakov din Moscova, Galeria Ufizzi din Florenţa, şi The Frick Collection din New York.(sursa: www.rfi.ro)

avatar

2010-12-08T13:56:00.003+02:00

ceas cu televizor?

2010-10-01T16:13:00.004+03:00

Aşa m-am întrebat în copilarie când am văzut la mâna unei doamne un obiect mare, dreptunghiular şi multicolor. Ma îndoiesc că putea fi cu adevărat aşa ceva (vorbesc de anii '82-'83) dar asta nu m-a împiedicat să mă dau mare la băieţi tot restul anului că eu am văzut ceas cu televizor şi că - normal! - ştiu sigur, sigur că există (dar numai în America!).

20 de ani mai târziu, când am început să folosesc telefonul mobil - da, am refuzat mult timp să-mi iau sau să primesc unul, colegii de facultate râd şi acum de mine pe tema asta, dar până la urmă sistemul m-a doborât şi am căpătat un telefon de (la) birou - am început să-i imaginez - pe lângă voce, SMS-uri, agendă, joculete şi ceas - noi facilităţi: "ce tare ar fi fost să pot face şi poze, să am şi mail-urile pe telefon ...", mă gândeam, apoi visam "ce-ar fi mers un internet ...". Cinci ani mai târziu prietenul Blackberry a adus toate astea (si multe altele) în viaţa şi în buzunarul meu (sorry iPhone, am încercat, dar dacă nu ating nişte taste reale parcă nu simt că trăiesc). Cât mai stau eu să se pună la punct cu partea audio-video, căci de-abia aştept să ascult radio şi să mă uit la TV pe telefon, unii s-au gândit să mă scape şi de portofel. Nu, nu sunt băieţii mână-iute de prin autobuze sau metrou, ci cei de la Alcatel-Lucent Youth Lab care s-au hotărât să mi-l mute pe telefon.

Ştiam eu că deja pot plăti una-alta trimiţând un SMS cu tarif special la un număr la fel de special, dar uite că ideea poate fi dusă mult mai departe. Aşa că o trec la wish list şi deja mă gândesc: oare ce urmează? Sincer, eu mi-aş dori un desfăcător de bere.

geaba lele

2010-09-01T12:22:00.001+03:00

Geaba lele, lele, lele / Lelişoară / Şeitan mă bagă-n boală / Iar Vlădescu mă omoară.

îmi doresc să fi fost revoluţie

2010-08-31T17:36:00.002+03:00

Nu, nu e 21-22 decembrie, nici măcar 21-22 ale unei alte luni, nu e nici ceas aniversar nici comemorare, şi totuşi azi - după ce 20 de ani am asistat fără opinie la despicarea firului în patru în apărarea unei aparenţe sau a alteia - vreau să cred că în decembrie '89 a fost totuşi revoluţie şi nu o banală lovitură de stat. Sunt dispus să-mi ignor vocea interioară care mă acuză de naivitate, căci am nevoie să cred că în ţara asta mai există suficientă forţă socială cât să răstoarne un sistem, un aparat de stat, măcar atunci când cuţitul ajunge la os.

Văzând şi simţind pe propria-mi piele ce se întâmplă astăzi, când printr-o simplă mişcare de condei guvernamental - frauduloas erijat în legislativ - câteva sute de mii de oameni sunt potenţial aruncaţi în afara legii pe motiv de evaziune fiscală din culpă, încep să-mi imaginez cum era până în '89, când oricine se putea trezi scos din casă şi aruncat în puşcărie sau la "canal" cu eticheta de "duşman al poporului". Duşmanii de azi şi evazioniştii de mâine sunt toţi cei care îşi permit să intre într-o relaţie contractuală în calitate de Persoană Fizică Autorizată (PFA) sau titular de drepturi de proprietate intelectuală. Nici administratorii societăţilor comerciale care lucrează cu astfel de infractori sau care desfăşoară o activitate ce ar putea fi oricând "reconsiderată ca activitate dependentă" în spiritul infamei hotărâri a guvernului României ("pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571-2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44-2004, precum şi pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58-2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571-2003 privind Codul fiscal şi alte măsuri financiar-fiscale") nu ar trebui sa doarmă tocmai liniştiţi, căci mânia fiscală se poate abate oricând şi asupra lor. Aşa cum securistul avea oricând în mânecă acuzaţia de "duşman al poporului" aşa are astăzi inspectorul fiscal în teacă arma "reconsiderării", care se poate descărca oricând şi asupra oricui dacă purtătorul ei identifică "orice alte elemente care reflectă natura dependentă a activităţii". Pe scurt: te-a vizitat, te-a reconsiderat discreţionar - că, deh, "orice alte elemente" pot fi chiar orice alte elemente - ţi-a calculat datorii la contribuţiile sociale, amenzi şi penalităţi cât nu poţi plăti vreodată, apoi poprirea conturilor bancare (adică orice ban îţi intră în cont este automat luat, nu că ţi se blochează contul), sechestru pe bunuri, trimitere în justiţie pentru evaziune fiscală, dosar penal şi ce-o mai fi nevoie ...

Toate cele de mai sus sunt posibile, cu legea în mână. Consternat de surzenia miniştrilor responsabili la valul de reacţii, nu pot decât să spun "Ferească Dumnezeu!" şi să sper că am avut cândva în istoria recentă o revoluţie şi că la nevoie - poate fără arme şi victime de data asta - am mai putea avea încă una.

Aqua

2010-08-31T15:16:00.003+03:00

roger milla

2010-07-11T16:54:00.004+03:00

Cât de bine o fi să promovezi un produs printre suporterii din România, cu un clip în care arăţi un gol împotriva echipei naţionale a ... României?

Nu mă credeţi? Voila!

Later edit: totuşi este golul doi înscris de Roger Milla împotriva Columbiei. Seamănă cu cel pe care ni l-a dat nouă, iar columbienii aveau echipamentul exact ca al nostru. My bad.

stella

2010-06-26T13:44:00.004+03:00

Privindu-i reclamele am impresia că nu e pentru mine, dar insist să o caut, chiar dacă e tot mai greu de găsit de când cu exclusivităţile astea dintre (alţi) producători de bere şi proprietarii de cârciumi (mă refer la genul de exclusivitate "eu îţi dau moca umbrele şi scrumiere pentru terasă, tu vinzi doar berile mele").

De dragul concurenţei dintre produse, nu dintre producători, de dragul varietăţii, de dragul Stellei, voi continua să o caut şi să o cer, cu riscul de a ajunge aşa sau aşa:

Veneţia

2010-06-16T16:03:00.000+03:00

Am intrat în galerie!

poliţist epitet

2010-05-27T10:32:00.052+03:00

Se ia un poliţist comunitar (azi s-a nimerit dl. Buzoianu) şi se pune în punctul A (pentru că aşa a zis şeful), astfel încât, dacă vii dinspre Naţiunile Unite pe Victoriei, intri pe Domniţa Anastasia şi după cca zece minute de stat în coloană dai să continui spre Brezoianu, constaţi că nu poţi. De ce? Pentru că nu te lasă dl Buzoianu. Bun, presupunem că dl poliţist comunitar are şi un motiv, să-l întrebăm:
- Bună ziua, am biroul mai jos pe stradă, ce se întâmplă?
- E blocat.
- (No shit?!?) Şi pe unde intru?
- Prin Brezoianu.
- (Aha, deci înapoi în Calea Victoriei, înapoi la Naţiunile Unite, apoi pe Splai şi intru prin Brezoianu). Nu mergeţi mai bine, atunci să staţi sus (în punctul B), să nu mai intre lumea din Victoriei şi să facă bucla asta de pomană?
- Haideţi, mergeţi că blocaţi circulaţia.
- (Să mori tu?!?) Eu blochez circulaţia?!?

După ocolirea de rigoare, parcare şi constatarea motivului blocării străzii, revin (de această dată ca pieton).

- Bună ziua, în caz că n-aţi înţeles ce vă spuneam mai devreme din maşină, vă sugeram să mergeţi dumneavoastră sau un coleg sus, la intrarea pe stradă, să nu mai lăsaţi lumea să facă bucla degeaba.
- Credeţi că sunteţi primul care îmi spune asta? Mi-au mai zis un milion de oameni.
- ...

Atunci, văzând zorile ivindu-se, Şeherezada, sfioasă, tăcu.

Aleg, deci exist

2010-05-03T13:21:00.008+03:00

În fiecare zi, ceas de ceas, clipă de clipă, am de ales. Liberul arbitru este cel mai bun prieten al meu.

Aleg ce gândesc, ce spun şi ce fac. O teorie spune că aleg chiar şi ceea ce simt: bucurie, tristeţe, frică sau furie. Şi dacă tot stă în puterea mea să aleg, atunci aleg.

În urmă cu trei ani, în mijlocul unei ierni secetoase, regizată parcă de autorii teoriei încălzirii globale, am ales să mă întristez până aproape de lacrimi la gândul că fetiţa mea de numai un an la acea vreme, nu va mai avea ocazia să se joace în zăpadă aşa cum o făcusem eu în copilărie. Am ales apoi să mă înfurii pe toţi cei care erau – în viziunea mea de atunci – responsabili pentru acest fenomen: politicienii şi corporatiştii reci, pragmatici, însetaţi de profit, dominaţi de interes personal şi nepăsare faţă de mediu. După o vreme am optat pentru resemnare: este prea târziu, mi-am zis, nu mai e nimic de făcut. Zilele următoare, însă, mi-au aşternut în drum noi şi noi răscruci.

Am aflat atunci de CSR, de responsabilitatea socială corporatistă şi după o scurtă incursiune prin circumspecţie am luat calea convingerii. Văzând că din motive ce ţin de lumea lor – vizibilitate, poziţionare pe piaţă, o mai bună relaţie cu comunitatea şi cu autorităţile etc. – companiile au ales responsabilitatea socială, am ajuns să cred că natura o poate duce mai bine dacă, pe lângă profit, corporatiştii vor începe să ia în calcul şi mediul. Am ales să nu-i mai blamez, ci să lucrez cu ei, să nu-i mai critic, ci să-i înţeleg. Am învăţat unii de alţii, am început să gândim diferit, să vorbim altfel, să facem lucruri frumoase împreună, iar rezultatele practice, măsurabile – tot o “cerinţă” a mediului corporatist – nu au întârziat să apară: sute de mii de copaci au fost plantaţi acolo unde defrişările au dus la inundaţii, alunecări de teren sau deşertificare, natura a fost eliberată de sute de tone de gunoaie lăsate în urmă de turişti sau localnici, mii de elevi au fost educaţi în spiritul respectului pentru natură, alte mii de tineri au fost atraşi în lumea voluntariatului şi sute de biciclete au început să circule pe străzile oraşelor. Toate cu bani direcţionaţi prin sponsorizări, de către companii, spre proiecte ale organizaţiilor neguvernamentale.

Nu e ca şi cum companiile şi-ar fi rupt de la gură, sunt bani deduşi din contribuţia către bugetul de stat, buzunarul public care s-a dovedit de prea multe ori rupt pe la colţuri, dacă nu chiar rămas fără fund. Conform prevederilor Codului Fiscal (Articolul 19, paragraful 4), contribuabilii care efectuează sponsorizări potrivit prevederilor Legii nr.32/1994, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) sumele sunt în limita a trei la mie din cifra de afaceri; b) nu depăsesc mai mult de 30% din impozitul pe profit datorat. Din necunoaştere, comoditate, teamă sau birocraţie, multă vreme pe această prietenoasă portiţă fiscalo-legală nu a intrat nimeni, dar încet-încet tot mai multe companii au ales să o folosească. Iniţial pentru a finanţa echipe sau competiţii de fotbal, concerte, spectacole sau alte evenimente cu vizibilitate mare şi imediată, apoi şi pentru o zonă mai puţin strălucitoare, dar extrem de utilă: proiectele de mediu. Asta pentru că şi ONG-iştii, la rândul lor, au ales să dea hainele hippie pe cele office, să schimbe atitudinea nihilisto-fatalistă pe cea constructivă, să-şi deseneze pe feţele încrâncenate zâmbete colocviale şi să dea proiectelor latura de comunicare, vizibilitate şi poveste care să le poarte din gură-n gură sau să le asigure un loc într-o pagină de revistă, o emisiune radio, un post pe blog sau o ştire TV. Şi uite-aşa, din convingere personală sau luaţi de val, oameni din media şi publicitate au început şi ei să îmbrace haina eco, pe care au transformat-o în modă şi au dat-o la popor.

Când vine vorba de companii, media şi publicitate, aş putea lesne alege să acuz. Cum să vină la mine o companie din industria chimică sau petrolieră, de exemplu, şi să-mi spună că e eco pentru că a făcut nu-ştiu-ce campanii CSR, frumos ticluite, colorate şi ambalate de agenţie şi intens promovate în presă, când amprenta acestor acţiuni asupra mediului este infimă, microscopică pe lângă impactul activităţii de bază a corporaţiei? Greenwashing! Greenwashing! aş putea striga şi multe voci probabil mi-ar prelua mesajul. Dar mă uit în jur şi văd că încă mai folosesc maşina care consumă ulei şi motorină, că scaunul pe care stau, computerul la care scriu, ambalajul de la suc sau iaurt, vopseaua de pe perete, lacul de pe mobilă şi de pe parchet, şamponul, săpunul sau pasta de dinţi, toate sunt rezultate ale acestor industrii. Mai mult, toate celelalte produse pe care le consum sau cu care intru în contact – de la pâine până la casa în care locuiesc – au avut la un moment dat de-a face cu o bandă rulantă, un strung, o presă, un tractor, o macara, o tipografie sau alte maşini, unelte şi agregate care funcţionează cu produşi chimici şi petrolieri. De aceea, până când nu voi putea să-mi organizez viaţa astfel încât să nu mai am de-a face cu nimic din toate acestea, aleg să mă informez şi să cumpăr de la companiile care îşi fac treaba cât mai ”curat” cu putinţă. Mai mult, aleg să lucrez cu ele, încerc să le ajut să facă mai mult şi mai bine şi le cer să mă ajute la rândul lor să pun în practică proiecte pentru mediu.

Lucrurile sunt departe de a fi rezolvate. Mediul este încă pe buza prăpastiei şi sunt încă multe decizii de luat, multe lucruri de schimbat. Dar cum macro-schimbarea este suma micro-schimbărilor din fiecare dintre noi, eu am ales să încep cu mine. Înainte de a cere guvernului, preşedintelui, parlamentului, primarului, companiilor, publicitarilor, jurnaliştilor, vânzătoarei de la magazin sau vecinului de la bloc să se schimbe, am ales să mă schimb întâi eu. Am început cu lucrurile simple: să-mi sting computerul când plec de la birou, să ţin lumina aprinsă doar când e nevoie, să folosesc mai puţine baterii, să-mi schimb becurile din casă, atunci când se ard, cu becuri economice, să caut produsele locale pentru a scuti emisiile de CO2 aferente transportului, să merg pe jos, cu transportul în comun sau cu bicicleta ori de câte ori pot, să-mi sortez gunoiul şi să duc deşeurile reciclabile la containerele de colectare selectivă, să plantez copaci de cel puţin două ori pe an, să las apa să curgă la robinet doar atât cât îmi trebuie. Mi-am promis să nu mai privesc de pe margine şi să comentez, ci să mă implic. Să nu critic ci să dau exemple. Să spun oricui are timp şi chef să mă asculte că responsabilitatea socială şi comportamentul prietenos cu mediul nu sunt doar subiecte pentru campanii care vin şi trec, ci sunt preocupări de zi cu zi. Aleg să cred că lucrurile pot fi schimbate, că fiecare poate contribui la schimbare, că exemplul personal contează, la fel şi gesturile simple. Am ales să apreciez, să încurajez şi să creez prin proiecte ocazii pentru implicarea altora, fie ea din din “interes” sau din ”convingere”.

Acum, tu ce alegi?

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / aprilie 2010)

Căsuţa noastră, cuibuşor de economii

2010-04-12T12:24:00.005+03:00

Sunt cunoscute drept clădiri eco, sustenabile, pasive sau independente energetic. În proiectarea şi construcţia lor se ţine cont atât de impactul asupra mediului cât şi de calitatea vieţii, siguranţa şi sănătatea locatarilor. Pot fi spaţii rezidenţiale (individuale sau ansambluri), de birouri, industriale, comerciale, spitale sau şcoli. Pot fi clădiri noi sau renovate. Sunt o îmbinare de tradiţie şi tehnologie de ultimă oră şi – dată fiind combinaţia nefastă de schimbări climatice şi criză economică – ar putea deveni ultima „tendinţă” pe piaţa imobiliarelor din România (aviz dezvoltatorilor).

După extazul din 2008, anul 2009 i-a adus pe întreprinzătorii din imobiliare în preajma agoniei. Fie pentru a-şi individualiza oferta într-un an cu competiţie acerbă, fie pentru a-şi salva investiţia într-o piaţă îngheţată, investitorii au apelat la cele mai năzdrăvane sloganuri şi campanii publicitare pentru a atrage cumpărătorii, iar brand-urile „green” au fost de departe preferate. Până aici nimic rău, însă dincolo de gardul vopsit, nici proiectele nici construcţiile nu aveau vreo legătură cât de mică cu protecţia mediului. Pentru că o construcţie nu devine subit „verde” doar pentru că a fost ridicată într-un parc, pe un câmp cu iarbă, pe malul unui lac cu mătasea broştei sau într-o pădure proaspăt rasă. Nici acoperişurile din azbest, nici pereţii de BCA căptuşiţi cu polistiren, nici termopanele şi nici cei câţiva tuia plantaţi – eventual în ghivece – ici şi colo nu fac o clădire „eco” ci cel mult una ieftină.

Înainte de a-mi fi luată garsoniera pe sus de vreo macara mânioasă, mă grăbesc să explic. Un imobil sau ansamblu sustenabil începe cu un proiect sustenabil. Încă de la primele desene ale arhitectului, de la specificaţiile de lucrări şi de materiale, trebuie avute în vedere câteva elemente indispensabile. Cel mai important ţine de nivelul de emisii de CO2 şi eficienţa energetică: orientarea, dimensiunea şi numărul ferestrelor vor aduce în casă mai multă lumină naturală, scutind astfel nevoia şi consumul de electricitate. Senzorii de mişcare activează iluminatul doar când este necesar iar panourile solare furnizează energie termică şi electrică chiar şi iarna. Conducte îngropate la circa 2m în sol – acolo unde temperatura rămâne relativ constantă în jurul valorii de 18oC, indiferent de temperatura de afară – şi un sistem de recirculare, fac aproape inutile caloriferele iarna şi aparatele de aer condiţionat vara. Centrala termică poate avea la randul ei un randament crescut prin captarea şi reconversia energiei degajate. Acolo unde vântul o permite, toate acestea pot fi completate de o mini-eoliană, deşi sunt voci care susţin că nu este tocmai prietenoasă cu mediul (emisiile de CO2 pe care le „salvează” pe toată durata de funcţionare, nu compensează emisiile generate pentru producerea ei).

Urmează preocuparea pentru consumul de apă iar sistemul de instalaţii e gândit astfel încât nici o picătură să nu se irosească. Robinetele au limitator de timp, apa de la duş e păstrată pentru toalete, apele uzate merg într-o staţie de epurare iar apa de ploaie devine un adevărat cult: este captată de pe acoperişuri şi de pe suprafeţele pavate – cu materiale naturale, niciodată cu beton sau asfalt – şi păstrată în rezervoare subterane pentru stropit spaţiile verzi în zile secetoase. Proiectul ia în calcul şi gestiunea deşeurilor: spaţiu pentru containere de colectare selectivă a materialelor reciclabile, staţie de compost (îngrăşământ din deşeurile organice) acolo unde este cazul, preluarea acestora. Încă o dată, nimic nu se pierde. Când vine vorba de materiale, se merge pe natural şi biodegradabil: lemn, metal, sticlă, piatră, pământ. Cât mai puţin beton în afara fundaţiei şi deloc plastic, azbest, lacuri sau alte produse ale industriei chimice. Vopselele îşi pot găsi şi ele alternativa eco în pigmenţii organici.

Ne mai putem gândi la accesibilitatea imobilului: câţi litri de benzină vor consuma zilnic locatarii pentru a veni sau a pleca? Există mijloace de transport în comun în apropiere? Se poate merge pe jos până la ele, sau poate construim şi o pistă de biciclete şi eventual şi un centru de închirieri? Avem şcoală, grădiniţă, farmacie, magazine în apropiere, sau rezidenţii imobilului meu extrem de verde vor degaja zilnic în atmosferă tone de CO2 încercând să ajungă la ele?

Cam asta înţeleg eu prin „clădiri verzi” şi, trebuie s-o spun, n-am văzut mai nimic din cele de mai sus pe la noi. Dacă aş fi dezvoltator, asta aş propune acum pe piaţă: imobile cu consumuri minime de energie şi implicit costuri de întreţinere reduse ce ar face ca diferenţa la preţul de achiziţie să fie amortizată cu mult înainte de achitarea creditului la bancă. Iar dacă Ministerul Mediului desţeleneşte programul „Casa Verde”, facilitând accesul la panouri solare, programul „Prima Casă” îşi ia avânt şi în zona construcţiilor de locuinţe noi, iar certificatul energetic nu mai e comunicat anapoda, ca o piedică în cale vânzării-cumpărării ci ca o evaluare necesară urmată de o ameliorare subvenţionată, sunt şanse bune ca anul 2010 să fie anul caselor verzi.

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / martie 2010)

e vremea plantărilor

2010-03-17T15:05:00.001+02:00

Atenţie, se plantează! Iată mai multe acţiuni la care se caută voluntari:

20 martie, sat Chiţcani, comuna Costeşti (jud. Vaslui) - acţiune din cadrul proiectului "România prinde rădăcini".

Zece hectare vor fi împădurite cu stejar, frasin, păr, arbuşti şi tei. Se va pleca din parcarea din faţa Consiliului Judeţean Vaslui, se asigură transport (în măsura în care sunt solicitări şi din Huşi şi Bârlad), sandwich şi apă. Detalii şi înscrieri (până azi, 17/03) aici.

20 martie, în zona Comunei Voinesti (la aproximativ 20 de km de Iasi) - acţiunea IaSi Plantează

20 şi 27 martie, Vizureşti (jud. Dâmboviţa) - o acţiune Ovidiu Rom

24 aprilie, Sadova (jud. Suceava) - acţiune din cadrul proiectului "România prinde rădăcini". Detalii şi înscrieri aici.

E nevoie de un trădător

2010-03-10T10:27:00.006+02:00

Nu m-aş fi gândit vreodată că o mega-producţie hollywood-iană poate semăna cu o mega-afacere de pe la noi. Şi totuşi, ficţiunea de pe planeta Pandora, prezentată în Avatar, ultimul film semnat James Cameron, seamănă izbitor cu realitatea de la Roşia Montană, comuna transilvăneană cu iz de El Dorado: atât locuitorii Pandorei, na’vi, cât şi cei ai Roşiei Montane trăiesc în strânsă legătură cu natura şi trecutul şi formează comunităţi mici, arhaice, bogate în tradiţii, credinţe şi legende. Na’vi au Copacul Vieţii, stânci plutitoare, banshee zburători şi tanathor-i feroce, cei din Roşia au tăuri, galerii dacice şi romane şi poveşti cu morojniţe şi vâlve. Atât unii cât şi ceilalţi sunt pe cale să plătească pentru „păcatul” de a se afla în calea întreprizătorilor veniţi de departe – de pe Pământ, respectiv din Canada – ca să exploateze bogăţiile din subteran. Pentru că Pandora deţine cel mai bogat zăcământ de unobtanium, un minereu fabulos ce valorează „20 de millioane per kg”, iar Roşia Montană – conform studiilor – ascunde în subsolul ei peste 600 de tone de aur şi circa 2000 de tone de argint.

În Avatar corporaţia minieră se bazează pe armata condusă de Colonelul Quaritch pentru a-i îndepărta pe na’vi din calea spre unobtanium, în România, Roşia Montană Gold Corporation (aka Gabriel Resources) are sprijinul politicienilor, prin vocea noului şi vechiului Ministru al Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Adriean Videanu. Atât Quaritch cât şi Videanu sunt personaje pragmatice, decise să-şi atingă scopul cu orice preţ.

Salvarea Pandorei de armele şi buldozerele invadatorilor vine, după o luptă crâncenă, de la Jack Sully, un puşcaş marin trimis de oameni în comunitatea băştinaşilor într-un corp – avatarul – creat în laborator prin combinarea ADN-ului său uman cu ADN albastru, de na’vi. Iniţial Sully acţionează ca spion, culegând informaţii despre viaţa locuitorilor Pandorei, dar în final, cucerit de frumuseţile planetei, printre care şi Neytiri, fata căpeteniei na’vi, se întoarce împotriva alor săi şi decide să reunească triburile de pe Pandora, pe care le conduce în bătălia finală împotriva oamenilor, asigurând asfel filmului happy-end-ul marca Hollywood. Roşia Montană însă nu şi-a găsit încă trădătorul, politicianul care să treacă din tabăra „invadatorilor” în tabăra ei.

Dacă aş mai fi avut vreo brumă de speranţă că raţiunea individuală se poate sustrage raţiunilor de partid, aş fi văzut „trădarea” venind de la Elena Udrea care, în calitate de Ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, ar fi pus pe masa guvernului, alături de propunerea de exploatare minieră a celor de la Gabriel Resources, planurile de dezvoltare sustenabilă bazată pe cultură, turism şi agricultură ecologică, concepute de Asociaţia Alburnus Maior, fondată în septembrie 2000 de către locuitori şi proprietari din Roşia Montană. Mi-aş fi imaginat-o luptând împotriva alor săi pentru a înlocui excavatoarele şi cianura cu trasee turistice, pensiuni şi activităţi rustice, folosind ca argument studiile privind brandul de ţară, care identifică natura şi tradiţiile ca fiind principalele avantaje competitive ale României, insuficient exploatate în prezent şi pe cale să fie distruse în viitor.

Cum însă o astfel de trădare este greu de imaginat chiar şi pentru cel mai năstruşnic scenarist al celor de la 20th Century Fox, caut trădarea în altă parte. Poate la Mircea Geoană? În 2006, la şase ani după ce pierduse la mustaţă alegerile prezidenţiale din Statele Unite în faţa lui George Bush, Al Gore îmbrăca haina ecologiei şi lansa An Unconvenient Truth, un documentar despre sursele şi efectele schimbărilor climatice. Mircea Geoană nu are şase ani la dispoziţie pentru a se implica în cauza Roşiei Montane dar, ca şi Jack Sully care îmblânzeşte înfricoşătorul dragon zburător Toruk pentru a recâştiga încrederea poporului na’vi, are nevoie de un gest nebunesc pentru a reveni în viaţa publică şi politică. Reunirea forţelor care i-au stat alături în alegeri şi ralierea la lupta pentru salvarea Roşiei Montane, alături de cei care deja fac asta de ani buni şi eventual chiar împotriva potenţialelor interese venite din propria tabără, ar putea fi exact gestul de care Mircea Geoană are nevoie şi cu care ar demonstra că este cu adevărat un „lider hotărât, inteligent şi diplomat”, aşa cum se prezenta în clipul electoral pe muzica epopeică din Lord of the Rings. Lupta ar putea fi câştigată chiar în Parlament, prin adoptarea legii care prevede interzicerea folosirii cianurii în minerit, lege pe care vecinii din Ungaria au adoptat-o în decembrie 2009 şi căreia o alianţă politică majoritară i-ar putea asigura „trecerea” şi în legislativul de la noi.

Un alt candidat la rolul trădătorului-erou ar putea fi Laszlo Borbely, noul Ministru al Mediului, care a declarat că nu va aproba proiectul Roşia Montană decât dacă este 101% convins că acesta nu va provoca poluări în România. În cazul său nu este nevoie de acte de eroism sau curaj nebunesc ci doar de obiectivitate, bună credinţă şi anduranţă în urmărirea şi interpretarea studiilor de impact asupra zonei. Probabil nu ar fi cel mai spectaculos final, poate că nici măcar nu ar fi tocmai un final – căci tabăra Videanu cu siguranţă ar continua bătălia – ci mai degrabă o amânare care ar tranforma (deja prea)lung-metrajul în foileton.

La acest început de an, filmul Roşia Montană şi-a atins punctul culminant. Acum se decide dacă peste câţiva ani acolo vor mai fi cadre pitoreşti cu munţi, tăuri, galerii antice şi oameni născuţi cu blestemul de a sta pe un munte de aur, sau va rămâne doar un bazin uriaş de apă cu cianură şi un peisaj selenar. Este momentul în care eroul – poate un personaj secundar până la acest moment – trebuie să apară şi să facă diferenţa. E timpul ca un politician să trădeze şi să pună mediul şi oamenii mai presus de politică. Cum însă nu avem de-a face cu o producţie hollywood-iană ci cu un caz dramatic de real, nu avem garanţia happy-end-ului ci doar speranţa lui.

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / februarie 2010)

în aşteptare ...

2010-03-03T10:35:00.000+02:00

cu tălpile curate

2010-03-02T13:09:00.002+02:00

Altă dată, primăvara, de sub stratul de omăt îşi scoteau gingaş căp'şorul, ghioceii. Acum răsar la tot pasul răhăţeii (sau răhăţoii, în funcţie de rasă şi dietă). Nu mă refer la cei însoţiţi de un petic de hârtie, şerveţel sau ziar - deşi am întâlnit şi d-aştia destui - ci la cei autonomi, de câine.

Chiar ieri am "botezat" unul şi întâmplător, imediat după, am dat de campania asta. N-am înţeles exact de ce ar trebui să-i scriu primarului - poate pentru a face ceva cu rămăşiţele maidanezilor din gestiune - dar sunt întru totul de acord cu tragerea de mânecă a posesorilor de patrupede canine. Nu de alta dar m-am săturat să se uite vecinii mustrător la mine de fiecare dată când îmi plimb propriul exemplar, alfel educat la şcoli înalte să folosească exclusiv spaţiile special destinate şi pândit la tot pasul de punguţa-mi din dotare.

am primit, dau mai departe

2010-02-22T14:23:00.000+02:00

(are cineva detalii?)

Orange Solar Tent, cortul care te ajută să te bucuri de tehnologie în mijlocul sălbăticiei
IT&C | Data Publicarii: 23-06-2009

Cei care nu ar da în ruptul capului confortul unei camere de hotel pe un cort plasat direct pe pământ, sunt invitaţi de Orange să se mai gândească o dată. Operatorul de telefonie mobilă în parteneriat cu firma americană Kaleidoscope au creat un concept ultra-modern de cort ce are ca punct forte instalaţia de panouri solare prin care este captată suficientă energie pentru ţinerea în funcţiune timp de mai multe ore a câtorva aparate electrice personale sau încărcarea bateriilor lor dacă utilizatorii au rămas fără acumulatori în mijlocul sălbăticiei.

Celulele îşi ajustează singure poziţia astfel încât să fie cât mai mult timp expuse razelor solare. Energia este stocată până când utilzatorii decid să o folosească fie pentru punerea în funcţiune a laptop-ului, fie pentru încărcarea telefonului sau folosirea altor gadget-uri. O altă funcţie utilă constă în sistemul "glo-cation" care transmite un semnal către telefonul mobil, astfel încât poziţia în care a fost amplasat cortul să poată fi reperată.

Cortul solar are, de asemenea, un display LCD flexibil care afişează energia generată sau consumată şi puterea semnalului de internet. În plus, sistemul permite încălzirea interiorului dacă temperatura scade sub valoarea setată.

pe blog-ul vechi şi nou

2010-02-19T13:36:00.002+02:00

Întru simplificarea drumului către acest blog am deschis o portiţă către el şi la mitrana.ro.

Tot despre simplificare este şi noul slogan: Be water, my friend!

pledoarie pentru gri

2010-02-19T13:16:00.001+02:00

Aud de prea multe ori spunându-se că România este o ţară cenuşie. De tot atâtea ori simt nevoia să spun că suntem, de fapt, năuciţi de lupta continuă dintre alb şi negru şi că mai multe tonuri de gri nu ne-ar strica. Suntem fie pro, fie contra, scandăm fie „Jos”, fie „Sus”, semnăm petiţii prin care fie susţinem necondiţionat, fie ne opunem categoric. Până şi tradiţia ne somează să alegem: Domn’e, e laie (s.f. înv. - grup de țigani nomazi) sau bălaie (adj. - de culoare deschisă, blond, gălbui, gălbior, alb)? E albă sau neagră? E aşa ori altminteri? Eşti cu noi sau împotriva noastră? Calea de mijloc pare să fi dispărut din meniu.

Acestă tendinţă cu veleităţi de regulă pare să se verifice ori de cîte ori vine vorba de probleme de mediu, iar sectorul energetic pare a fi preferatul posesorilor de intransigenţă.

Cea mai aprigă dispută au stârnit-o reactoarele nucleare 3 şi 4 ce urmează a fi construite la Cernavodă şi puse în funcţiune după 2016. Nici nu s-a dat bine vestea – abia în 2010 compania de proiect va finaliza studiul de fezabilitate şi va începe construcţia efectivă a grupurilor – că au şi apărut vocile „contra”. Nu tu „hai să discutăm”, nu „luaţi în calcul şi ...”, doar „nu, să nu se construiască”. Motivele invocate, protecţia mediului şi a sănătăţii publice. Acelaşi mediu şi aceeaşi sănătate publică măcinate în prezent de zecile de termo sau electro-centrale care ard păcură, lemn, gaz sau cărbuni, unităţi ce ar putea fi înlocuite de energia atomică, scutind atmostera de milioane de tone de emisii de CO2. Da, vor fi efecte asupra Dunării, reactoarele trebuie să fie sigure, vor trebui gestionate deşeurile radioactive, va trebui controlat nivelul de radiaţii şi cu siguranţă sunt mii de alte aspecte de luat în calcul. Dar ce-ar fi să le luam pe rând, să le analizăm sau să ne asigurăm că sunt prevăzute, după care să punem în balanţă plusurile şi minusurile şi abia apoi să decidem: o facem sau n-o facem?

Dacă puterea energiei nucleare şi potenţialul său catastrofic în caz de eşec îndreptăţesc pe undeva aceste temeri, fără a justifica însă caracterul non-negociabil al poziţiei adoptate, surpriza apare în cazul energiei eoliene. Obişnuit cu sintagme ca energie curată, regenerabilă sau energia viitorului, am fost surprins să constat câţi contestatari inamovibili au iniţiativele din acest domeniu. Motivele? Degradarea sau fragmentarea habitatelor, distrugerea eventualelor specii protejate de floră şi faună, deteriorarea peisajului. De acord, astfel de centrale, cu zeci, poate sute de turbine de mari dimensiuni nu au ce căuta pe culoarele de migraţie ale păsărilor sau în zonele de cuibărit din Delta Dunării şi sunt de neconceput în arii protejate de interes naţional sau internaţional (situri Natura 2000). Dar opoziţia extinsă dincolo de aceste graniţe sau, mai grav, generalizată, nu poate decât să mă contrarieze. Nu mai pun la socoteală că astfel de poziţii par să uite de efectul benefic incontestabil pe care utilizarea energiei vântului îl are asupra mediului. Cât despre peisaje potenţial deteriorate, eu unul găsesc chiar picturale eolienele – urmaşi hi-tech ai bătrînelor mori de vânt, până la urmă – şi aş putea veni oricând cu o listă lungă de locuri de pe la noi peste care aş desena fără regrete o pădure de turbine.

Nici energia solară nu a ieşit mai bine din bătălia părerilor diametral opuse. De acestă dată taberele au fost separate de viziunile diferite privind modalitatea de implementare. Dacă în octombrie 2008, Attila Korodi, ministrul de atunci lansa “programul pe care Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile l-a gândit pentru ecologizarea caselor din ţara noastră” şi îl numea „pe scurt, programul “Casa Verde” – destinat tuturor persoanelor cu domiciliul în România”, astăzi, cincisprezece luni şi (cel puţin) doi miniştri – dacă nu s-o mai fi schimbat de când am început eu să scriu acest articol – mai târziu, programul prin care soarele ar fi răsărit pe strada noastră şi ne-ar fi intrat în case prin panouri solare subvenţionate de stat, tot pe scurt, a murit. Zace îngropat sub un morman de crize, economice, politice sau de personalitate.
Astăzi nu avem nici reactoare nucleare noi, nici parcuri eoliene, nici panouri solare. Pentru că goana după perfecţiune duce la inacţiune. Aspirând la suprem ajungem să nu mai facem nimic până la capăt.

În jocul de şah există o primă regulă simplă: ori eşti cu albele, ori eşti cu negrele. Lumea reală, însă, oscilează între cele două non-culori, fără a fi vreodată perfect albă sau perfect neagră. În natură nu există negru pur – altul decât cel din pigmenţii creaţi pe cale artificială de om – iar albul este de fiecare dată doar o iluzie optică.

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / ianuarie 2010)

de ce, Doamna Udrea?! de ce?!

2010-02-12T01:09:00.008+02:00

Doamnă Elena Udrea, vă simpatizez, vă jur. Sunt oameni care vă pot confirma acest lucru. Nu v-o spun cu răutate, ci pentru că mă doare de fiecare dată când vă băgaţi în gura lumii ca guvidul în minciog.

Când v-am văzut zilele trecute la TV inaugurând pârtia de la Gura Humorului, mă şi gândeam: "Uite ce frumos, bravo! Şi ţinuta e bună, adecvată, apreschiurile drăguţe, cu ciucuroii ăia simpatici ... nu mai au ce să zică ciudoasele care s-au luat de balerini anul trecut, na!".

După care am văzut. Doamne, mi-am zis, nu se poate!

Vi-l amintiţi pe Al Bundy când o vede pe mama lui Peg în baie şi strigă "I'm blind!"? Sau pe patinatoarea Nancy Kerrigan ţipând "Why?! Why?!" după ce fusese lovită animalic cu o rangă peste picioare de un hăndrălău pus de Tonya Harding, contracandidata ei la titlul naţional al S.U.A.? Ei bine aşa am fost eu când am văzut sigla aia scrisă mare pe călcâiul cizmelor. Am crezut că am orbit, că nu mai văd bine, m-am frecat la ochi, iar când m-am uitat şi iar am văzut literele alea patru, scrise negru pe alb (ca, deh, acu' şi cameramanul ala, venise cu o treabă, na!) am început să zbier lăuntric: De ce?! De ce?!? De ce, Doamna Udrea? Doar ştiţi că vă aşteaptă la cotitură, că de-abia aşteaptă să vă bălăcărească, să vă scoată pe nas că daţi 530$ (mă rog, 424$ la ofertă) pe o pereche de încălţări când salariul mediu este cât este ... că uită că dumneavoastră n-aveţi treabă cu salariul mediu, că dincolo de veniturile din funcţiile politice (pe care, apropos, dacă puteţi, eu v-aş sugera să le donaţi unei cauze nobile, serios, să nu se mai plângă lumea că vă răsfăţaţi din bani publici), aveţi afaceri şi mai practicaţi şi avocatura, deci aveţi bani, nu asta e problema. Şi atunci, vin şi întreb, doamna Udrea, dragă Elena, nu puteai să le dai ălora de la Dior 1.000 de coco şi să-ţi dea unele nebranduite?

tu faci moda!

2010-02-11T13:39:00.001+02:00

Agora Art Studio, locul unde mă joc eu săptămână de săptămână de-a pictura, face înscrieri la

Fashion Session - iniţiere în arta modei

Cursul:
- are loc între 24 februarie şi 5 mai, în fiecare miercuri, de la 17:00 la 18:30 (10 sesiuni);
- conţine sesiuni despre cromatică, crochiu de modă, materiale, istoria costumului, conceptul unei colecţii ş.a.;
- la final se lasă cu o mapă completă cu proiecte creative, colecţii şi studii vestimentare (aviz aspiranţilor la o şcoală / carieră în design vestimentar).

Enjoy!

mis(s)target

2010-02-11T12:38:00.003+02:00

Se pare că reclama de mai jos este gândită/făcută pentru femei deci nu mi se adresează. Altfel spus, nu sunt în target. Nu că aş înţelege de ce bărbaţii nu ar aprecia un ceai de fructe dar, asta e, producătorul a decis că vrea să-şi promoveze produsul în rândul femeilor pentru că probabil ele cumpără mai des ceai.

Versiunea aceasta, disponibilă şi în franceză şi poloneză, este uşor diferită de versiunea care rulează la noi (regret, nu este disponibilă pe YouTube dar se dă frenetic pe TV). Mai exact, secvenţa finală în care piramida de ceai cade pe podea este înlocuită de o alta în care plicul de ceai, infuzat, lasă să se scurgă firicele roşietice în apă. Două lucruri mi-a stârnit în minte cadrul ăla:

1. bancul cu bărbatul care se trezeşte după o noapte de beţie în pat cu o necunoscută, se duce la baie iar când vede în oglindă că la colţul gurii îi atârnă un fir de aţă spune "dă Doamne să fie un pliculeţ de ceai"

2. de-asta la reclamele pentru tampoane lichidul demonstrativ este întotdeauna albastru.

Aşa-mi trebuie dacă mă uit la spoturi care nu mi se adresează. Sunt convins că destinatarele lui nu au problemele astea şi au dat deja fuga să cumpere produsul, ceea ce probabil voi face şi eu de dragul ceaiului de fructe - care în sfârşit nu mai e ceai negru cu aroma de fructe ci e chiar infuzie de fructe - în ciuda reclamei care mă ignoră şi a scenei care mă înfioară.

ce-i lipseste chelului?

2010-02-10T15:00:00.008+02:00

Garanţie de mărgăritar, desigur.

Ce-i lipseşte României pentru rezolvarea problemei deşeurilor? Sistem “buyback” pentru ambalajele de tip PET. Adică? Adică preţul produsului de pe raft să includă pe lângă preţul conţinutului şi garanţia pentru ambalaj, aceasta din urmă fiind recuperată de cumpărător prin returnarea sticlei la magazin. „Nimic mai simplu!”, zic unii, convinşi că această schimbare ar rezolva o dată pentru totdeauna problema plasticului care sufocă pădurile, poienile, plajele, apele râurilor sau cărările de munte.

Îmi dau bine seama, problema introducerii garanţiei la sticla de plastic nu-i macină încă pe mulţi dintre cetăţenii cu drept de vot. Dar pentru că în brutăria Executivului se coace de ceva vreme aluatul acestui sistem, e bine să ştim cu ce se mănâncă înainte de a ne fi trântit pe farfurie sau îndesat pe gât. Să încep, însă, cu începutul: de ani buni societatea românească – autorităţi, companii, ONG-uri, presă – încearcă să scoată ţara de sub gunoaie (a nu se confunda cu lupta pentru scoaterea ţării din mizerie, aceea e altă poveste). Se lucrează pe toate fronturile: programe educative, de conştientizare, acţiuni de curăţenie, campanii mediatice, legislaţie şi câte şi mai câte. Cu toate acestea, de la un an la altul, mai multe tone de deşeuri invadează mediul, iar între acestea sticlele de plastic sunt cel mai des întâlnite.

Aderarea la Uniunea Europeană a adus şi prima abordare sistemică a problemei: România şi-a asumat obiective clare privind recuperarea şi valorificarea deşeurilor de ambalaje, fie prin reciclare, fie prin ardere cu recuperarea energiei degajate. Confruntate cu ţinte în creştere, de la 34% în 2007 până la 60% în 2013, principalele companii care produc, îmbuteliază, distribuie şi comercializează produse ambalate au decis folosirea sistemului de colectare selectivă pe trei categorii – plastic, hartie şi sticlă – ca principal instrument de recuperare a ambalajelor de la utilizatori. Strategia lor s-a dovedit de succes, astfel că şi-au atins norma de 45% stabilită pentru 2009 cu două luni în avans. Tot atunci, ne-a lovit şi surpriza: în loc să încurajeze un sistem care s-a dovedit deja extrem de suficient, Ministerului Mediului şi-a anunţat intenţia de a implementa sistemul “buyback” pentru ambalajele de tip PET.

Confruntat cu vehemenţa contradictorie a părerilor, de la opoziţia fermă a companiilor la susţinerea exaltată dintr-un cotidian naţional, am trecut conştiincios la documentarea fenomenului. Era limpede că sistemul nu poate fi nici visceral rău – dat fiind faptul că el funcţionează bine-mersi în alte ţări – nici panaceu, tărâm al făgăduinţei, fără de suspin şi fără de-ntristare, Şi iată ce am aflat:

Pentru că presupune investiţii de proporţii din partea tuturor celor implicaţi, de la producători până la consumatori, sistemul „buyback” va duce la creşterea preţului tuturor produselor ambalate – aspect important acum, în plină criză – fără a rezolva însă problema gunoaielor din natură. Ţările europene cu tradiţie de zeci de ani în colectarea selectivă au implementat acest sistem pentru a spori procentul de ambalaje revalorificate – de la 80% la 95% în cazul Germaniei – nu pentru a rezolva problema poluării cu PET-uri din natură. Experienţa lor ne învaţă că sistemul „buyback” este o soluţie de lux în colectarea selectivă iar impunerea lui prin lege în România de azi ar fi sinonimă cu obligaţia de a ne cumpăra aspirator cu filtru pentru microparticule de polen, acarieni şi fungi când noi încă nu ne-am acomodat pe deplin cu mătura şi cu făraşul.

Ramâne un mister pentru mine toată această grabă ministerială transpartinică – căci ideea s-a regăsit pe buzele ultimilor doi miniştri ai mediului, de coloraturi politice diferite – şi n-aş şti ce să le răspund celor care văd în această iniţiativă pripită interese economice ascunse. Fără discuţie momentul implementării va aduce contracte dolofane unor comercianţi de RVM-uri (Reverse Vending Machine – automatele care preiau ambalajele tip PET pentru care a fost plătită garanţia), fapt absolut firesc în capitalism dar inoportun în vremuri de criză.

Implementat pe fugă, fără elemente de securizare, sistemul „buyback” lasă o poartă larg deschisă unor viitori „întreprinzători de apartament” care vor fabrica sau vor importa PET-uri nou-nouţe pentru a le schimba apoi contra garanţiei.

Dacă mă întrebaţi pe mine, mai eficient din partea autorităţilor ar fi să impună producătorilor ţinte mult mai ambiţioase iar apoi să-i lase să lucreze cu sistemele pe care şi le doresc. Industria de profil a arătat că este capabilă să gestioneze eficient problema ambalajelor şi să respecte obiectivele impuse. Cele mai multe strategii în care statul a venit şi i-a spus industriei nu doar ce să facă ci şi cum să facă s-au dovedit păguboase. Cu toţii ne dorim un miracol care să facă să dispară peste noapte toate deşeurile din natură însă din prea multă dorinţă riscăm să dăm vrabia care tocmai începuse să ne ciugulească gureşă din palmă pe cioara poleită care croncăne fudulă pe gard.

(articolul publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / decembrie 2009)

renunţ!

2010-02-04T13:09:00.005+02:00

Gata, m-am hotărât: renunţ la abonamentul de telefon de la Romtelecom! Că şi aşa stă de pomană. Îl folosesc doar pentru comenzi la taxi şi câte-o conversaţie pe lună cu părinţii. Acum, de când are mobil, până şi mama a renunţat la fix. Şi-atunci, de ce să mai plătesc 39 RON/lună aiurea?

Multă vreme, admit, am fost ţinut de inerţia vremurilor de demult când pentru a primi un post de telefon aşteptai cu anii. Eu unul nu am fost în situaţia asta, am avut telefon în casă de când mă ştiu, dar probabil pe undeva prin mintea mea a rămas blocată ideea că un telefon fix nu e ceva, aşa, de colea. Aşa că l-am păstrat. Dar acum, gata! În puţinele ocazii când stau acasă în timpul zilei, aproape fără excepţie, telefonul sună: ba cu oferte promoţionale, ba cu studii de marketing, ba chiar de la Romtelecomn să-mi propună pe dracu' şi pe ta-su, ca să-mi pună internet, că să-mi pună Dolce şi câte şi mai câte. Adineauri sună una că cică am câştigat o cină de cinci persoane la nu ştiu ce hotel de care n-am auzit în viaţa mea. După voce părea trecută de prima tinereţe (parcă şi de a doua, biata femeie ...) şi recita textul de parcă mă anunţa că mai am puţin şi dau colţul.

De fiecare dată întreb "De unde aveţi numărul meu de telefon?" iar răspunsul este "Din cartea de telefoane". Pe bune?! Şi acolo în cartea de telefoane, în dreptul numelui meu, scrie cumva mare, cu roşu "Sunaţi-mă ori de câte ori aveţi un căcat de vânzare, un sondaj, orice sondaj de opinie sau orice ofertă promoţională de nerefuzat sau, de fapt, sunaţi-mă! Indiferent ce problemă aveţi, sunaţi-mă pe mine!"?. Deja zic mersi că nu pot primi SMS-uri pe fix.

Zilele trecute l-am uşuit şi pe un domn care mi-a trimis un e-mail cu un disclaimer atent bricolat în care mă anunţa că mesajul lui, conform legii, nu e spam. Nenea, dacă tu îmi trimiţi oferte pe care eu nu ţi le-am cerut, pe o adresa pe care o ai în baza ta de date fără să ţi-o fi dat eu, poate că nu e spam dar mesaj nesolicitat este sigur! Aa, şi culmea, în mesajul lui, nenea mă invita să folosesc bazele lui de date ca să-mi sporesc rezultatele afacerii. Marketing direct, cică. Că trimite el mesajele mele promoţionale pe e-mail şi SMS la 'j de mii de oameni şi uite-aşa mă umplu eu de câştig. Prietene, îţi spun eu, aşa mă umplu doar de carne prin părţile moi, că amărâţii pe care îi ai tu în baza de date nu şi-au dat în viaţa vieţişoarei lor acordul să-i bombardezi matale cu mesaje.

Nu mă mai agit să vorbesc în România despre protecţia datelor şi nici să sesizez Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (că, vorba disclaimer-ului, nu e domn'e spam!). Mă mulţumesc să renunţ la abonamentul Romtelecom şi să sper că într-o bună zi vom avea şi noi un Telephone Preference Service (TPS) ca în Marea Britanie sau un Registru Naţional "Do Not Call" ca în S.U.A., Canada sau Australia.

ce-are Roşia Montană cu Avatar?

2010-02-02T15:28:00.004+02:00

Răspunsul în secţiunea "Discuţii" din revista GQ/februarie 2010. Acum la chioşcuri! :))

de corason

2010-02-02T15:25:00.001+02:00

verde rock, natural pe loc

2010-01-29T13:05:00.002+02:00

ce-i mâna pe ei în luptă? ...

2010-01-26T14:36:00.002+02:00

Dorinţa de a ajuta este principala motivaţie a voluntarilor de pretutindeni, însă în funcţie de amploarea proiectului şi de posibilităţile organizaţiei, aceştia pot beneficia şi de anumite privilegii. Poate cea mai eficientă formă de motivare este cea a recunoaşterii muncii şi eforturilor voluntarilor.

(articolul complet pe pr-romania.ro)

in Economy we (don't) trust

2010-01-26T13:28:00.004+02:00

World Economic Forum (WEF) a publicat, pe 18 ianuarie, raportul său anual “Faith and the Global Agenda: Values for the Post-Crisis Economy”.

Concluzia sondajului arată o neîncredere profundă în valorile sectorului economic: doar 25% din respondenţi consideră că marile corporaţii multinaţionale au o abordare "bazată pe valori" (eng. value-driven) a activităţii lor. În schimb, IMM-urile sunt văzute ca fiind în cea mai mare măsura "ghidate de valori" (43% raspunsuri afirmative), depăşind cu mult atat corporaţiile, cât şi instituţiile politice naţionale (18%) sau instituţiile globale (15%).

Opinia a peste 60% din respondenţi este că “actuala criză economică globală este totodată o criză etică.”

(articolul complet pe responsabilitatesociala.ro)

no comment

2010-01-23T12:28:00.006+02:00

Scena: un magazin de reviste si tutun dintr-un mall. La tejghea, vânzătoarea (V) în picioare, se uită preocupată orin nişte hârtii. Revistele sunt în regim de autoservire, produsele de tutun sunt pe rafturile din spatele vînzătoarei. O clientă (C) intră:

C: Bună seara!

C se opreşte în faţa vânzătoarei. V nu reacţionează, continuă să frunzărească foile cu privirea în jos. După 30 de secunde:

C: Vă deranjez, cumva?

V ridică privirea iritato-scârbito-impasibilă pentru o secundă, doar cât să vizualizeze "intrusa", apoi o coboară din nou pe hârtii în timp ce gura i se descleştează pentru a articula răspunsul:
- Nu neapărat, dar doriţi ceva anume?

C vizibil mirată de răspuns izbucneşte în râs şi în drum spre ieşire spune:
- Nu, trecusem doar să vă spun "Bună seara".

client în România

2010-01-20T11:53:00.020+02:00

Tot mai siderat de ce se întâmplă în jurul meu, inaugurez rubricuţa client în România în care voi include articole vechi şi noi despre aventura de a fi client pe aceste meleaguri.

Pentru început, câteva date generale: plec de la premisa că nu avem istorie, cultură sau tradiţie în tratamentul clienţilor, nici grija, preocuparea, atenţia, răbdarea sau zâmbetul necesare pentru a ocupa un loc de cealaltă parte a tejghelei. În calitate de vânzători n-am trecut niciodată de nivelul de zarzavagii sau precupeţe, ba mai mult, îmbrăcăm adesea haina bijniţarului, deşi, curios, acest cuvânt nici nu apare în dicţionarul limbii române. Acelaşi dicţionar ne oferă următoarele definiţii:

CLIÉNT, -Ă, clienți, -e, s.m. și f. 1. Persoană care cumpără (regulat) de la un magazin, consumă ceva într-un local public etc., considerată în raport cu persoana sau întreprinderea de la care cumpără, consumă etc.; muşteriu. 2. Persoană care se adresează unui avocat pentru a-şi apăra interesele, unui medic pentru a-și îngrijii sănătatea etc., considerată în raport cu aceştia.
Pe scurt, conform definiţiei de mai sus, clienţi devenim fiecare dintre noi atunci când plătim pentru un bun (definiţia 1.) sau serviciu (definiţia 2.).

Încă şi mai interesant îmi pare cel de-al treilea sens al cuvântului:

3. (În antichitatea romană) Plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician și protejat de acesta. [Pr.: cli-ent] – Din fr. client, lat. cliens, -ntis.

De cele mai multe ori am senzaţia că vânzătorii de orice de pe la noi ne consideră exact aşa: plebei fără drepturi depline, dependenţi de milostenia lor patriciană. Dar să vedem ce sunt vânzătorii:

VÂNZĂTÓR, -OÁRE, vânzători, -oare, s.m. și f. 1. Persoană fizică sau juridică care vinde ceva (ocazional sau permanent). ♦ Spec. Persoană care este angajată într-un magazin pentru a efectua vânzarea mărfurilor şi pentru a servi clientela.

Şi aici avem un al doilea sens, cel figurat, care este de cele mai multe ori adoptat în viaţa reală:

2. Fig. (Adesea adjectival) Trădător, înşelător. – Vinde + suf. -ător.

Parcă urmând această definiţie, principala preocupare a multor vânzători români este aceea de a te înşela, a te fraieri, a te "face".

Fără a intra în noţiuni savante de customer/client service, target groups, segmentation şi altele asemenea - pentru că am convingerea că şi acest gobbledygook de catedră contribuie la starea dezastruoasă a relaţiilor cu clienţii în România, simt totuşi nevoia să vizitez lapidar cultura occidentală de gen, mai precis pe cea anglo-saxonă, la care am fost suficient de mult timp expus pentru a putea vorbi despre ea în cunoştinţă de cauză. Termenul preferat este customer (în defavoarea altora ca buyer, purchaser sau client) cuvânt derivat din custom, adică "obicei". Altfel spus, customer-ul este un "obişnuit al locului", expresie existentă în limba română dar de cele mai multe ori uitată sau folosită cu sens peiorativ (beţivul care are locul şi masa lui într-o cârciumă este un obişnuit al locului). Dincolo de definiţia exactă, destul de controversată şi generatoare de noi şi noi termeni conecşi, în literatura vestică de specialitate apar două aspecte extrem de importante:

- reaţia dintre client (customer) şi prestator (supplier, seller sau vendor) nu este musai una pecuniară;
- se definesc ca termeni distincţi noţiunile de client şi customer, punându-se accent tocmai pe faptul că un customer nu este legat de prestator printr-o relaţie bănească.

Comasând toate aceste consideraţii a apărut definiţia extinsă a termenului - preferata mea - care sună cam aşa:

CLIÉNT, -Ă, clienţi, -e, s.m. și f. 1. Persoană care - în baza unui contract formal sau informal, juridic sau psihologic, explicit sau implicit - are anumite aşteptări de la o altă persoană sau întreprindere, considerată în raport cu persoana sau întreprinderea care, în baza aceluiaşi contract, trebuie să livreze/presteze.

Consecinţa directă a acestei definiţii este reciprocitatea sau interşanjabilitatea părţilor implicate în contract căci, evident, de vreme ce clientul are anumite aşteptări de la prestator, şi acesta, la rândul lui are aşteptări de la client, transformându-l astfel în "clientul clientului".

V-am ameţit? Perfect!

În articolele viitoare voi folosi termenul de "client" (renunţând la ghilimele) în această accepţiune lărgită. Voi folosi teoria pe post de garnitură la studiile de caz culese personal din viaţa de zi cu zi, situaţii care, sunt convins, nu vor întârzia să apară. Până atunci vă puteţi delecta cu câteva din cazurile mai vechi în care m-am aflat în ingrata stare de client în România.

Pro-testez

2010-01-19T17:07:00.008+02:00

Mă declar public revoltat (ca să nu spun mai mult) de faptul ca Ştirile (Pro TV) de la ora cinci s-au mutat la matineu. Nu văd de ce mi-aş începe ziua punându-mă la curent cu cele mai recente accidente, crime, violuri, sinucideri sau tâlhării comise de cine ştie ce dezaxat din cine ştie ce cătun dintr-un colţ uitat de ţară.

Îmi formasem un soi de reflex din a porni televizorul din bucătărie în fiecare dimineaţă în timp ce îmi pregăteam şi apoi îmi sorbeam cafeaua. Mă acompaniau - mai mult audio decât video - Dedu, Liptak, Neti, Busu şi unul din cei trei oameni de la sport. Mă obişnuisem cu prognozele meteo îndoielnice, ţinutele excentrico-caraghioase şi problemele de inteligenţă ale lui Busu (nu, nu ale lui, personale, ci cele pe care le propunea spre rezolvare, să ne înţelegem), cu predicţiile astrale veşnic optimiste ale lui Neti, cu glumiţele a la Toma Caragiu/Moromete ale lui Dedu şi micul lui conflict mocnit cu Busu ... în fine, era o mică zonă de confort matinal care îmi oferea cele câteva informaţii potenţial utile în ziua ce stătea să înceapă, ţinându-mă totodată departe de cuplurile de glumeţi de pe celelalte posturi TV.

De ceva vreme - să zic câteva luni dar n-aş putea să jur - ceva începuse să mă zgândăre. La început nici nu mi-am dat seama ce, de ce simt nevoia să schimb programul sau să sting televizorul dar acum am înţeles: ştirile despre cele mai abominabile evenimente din această ţară, îşi făcuseră tiptil loc în bietul meu matineu TV. N-am înţeles niciodată de ce televiziunile simt nevoia să transforme atrocităţile unor "nimeni" - care ar trebui să rămână veşnic "nimeni" dacă mă întrebaţi pe mine - în subiect de emisiuni TV. De ce un amărât din satul "nicăieri" care a venit beat acasă, şi-a căsăpit nevasta cu un par smuls din gard după care a adormit lângă ea în pat şi a ars ca şobolanul în propria-i covercă pentru că a uitat să-şi stingă ţigara, de ce trebuie să fie transformat, chiar şi pentru 30 de secunde în vedetă TV? De ce trebuie aduşi şi prezentaţi întregii ţări? Cui şi la ce foloseşte? (OK, dacă aş fi la un concurs TV aş răspunde "ca să mănânce şi Cătălin Radu Tănase o pâine") N-am priceput şi nici n-o să pricep. Dar pentru că răufăcătorii-vedetă aveau pe ProTV spaţiul lor bine îngrădit - un fel de celulă mediatică în care erau ţinuţi captivi - anume Ştirile de la Ora Cinci, nu m-am sesizat. Până acum când iată, cu complicitatea celor care gândesc programele la ProTV, au evadat şi m-au invadat.

Şi ca să fie limpede despre ce vorbesc, vă prezint - conştient şi înciudat că astfel promovez la rândul meu nişte nenorociţi şi faptele lor, dar vă promit că e prima şi ultima oară - primele patru titluri de azi de pe stirileprotv.ro:
- Continutul biletului de adio lasat de mama care si-a omorat fetitele
Femeia din Suceava care si-a ucis cele doua fetite, dupa care s-a sinucis a lasat un bilet de adio, pe jumatate incoerent, in care arata ca a avut o familie frumoasa pe care a iubit-o si ca a fost, la randul sau, iubita, fara a-si motiva insa crimele.
- Le-a taiat gaturile fetitelor de 5 si 9 ani, apoi a sarit de la balcon!
- Crime in serie, pentru bani, in Romania. Doi dintre suspecti, arestati
- Dupa ce si-a omorat mama, ucigasul de 15 ani s-a relaxat la calculator
Pentru că nu-mi pot începe ziua într-un astfel de climat, le spun cu regret "la revedere" (sper, dacă lucrurile se schimbă) simpaticilor prezentatori ai Ştirilor matinale de la ProTV şi încerc (de două zile deja) să mă obişnuiesc cu glumele lui Răzvan şi Dani care, pe zi ce trece îmi par tot mai de treabă. O să fie mai greu cu Daniela Crudu şi al ei "Bună dimi!" dar, hei, ce nu face omul pentru o porţie de optimism la micul dejun?

morcovul otrăvit

2010-01-13T13:40:00.007+02:00

(via www.gradinitamontessori.ro)

Dăm copiilor îngheţată dacă sunt “cuminţi”, ciocolată dacă păstrează liniştea, steluţe aurii dacă îşi mănâncă legumele, chiar şi bani, dacă iau note bune la şcoală. Îi lăudăm cu gratificarea “băiat cuminte” sau “fată cuminte” dacă fac ceva ce ne mulţumeşte pe noi. Pentru părintele modern, conştient de efectele acţiunilor sale, metodele de disciplinare precum bătaia şi umilirea sunt învechite. Pedeapsa este uitată, recompensa este de actualitate. De ce să folosim băţul, când, mai bine, putem învăţa copilul folosind un morcov?
Propaganda de ultimă generaţie în sprijinul recompensei şi lăudării copiilor pentru ceea ce numim “purtare bună” a câştigat o popularitate masivă. “Găseşte ceva bun în ceea ce a realizat copilul tău şi recompenseaza-l!” ne spun cărţile şi seminariile despre “cum ar trebui să…”. Psihologii de pretutindeni recomandă tratamente gen “schema steluţei” pentru a schimba comportamentul copilului. Acest curent aparţine unei şcoli particulare a psihologiei – behaviorismul- a cărei gândire domină frecvent marea parte a curentului psihologic principal şi a teoriei educaţionale.
Există destule dovezi că, pe termen lung, sistemul recompensator este ineficient. De fapt acest obicei ale recompensării şi al laudei pentru comportamentul “bun” al copiilor noştri este atât de obişnuit, încât aproape nimeni – până de curând – nu a pus la îndoială validitatea sa. A lăuda sau a recompensa copiii este rostul general evident al grijii părinţilor “buni”, nu-i aşa? Cine s-ar îndoi că este bine să aducem laude copiilor sau să-i recompensăm când aceştia acţionează pe placul nostru?
Metoda “laudă şi recompensează” este, în mod absolut, grozavă, de vreme ce este recomandată de către cele mai multe descoperiri metodice şi ingenioase pe care banii le pot cumpăra. În realitate, ea îşi are originea în munca psihologilor care au descoperit că pot antrena şoareci să alerge prin labirinturi, porumbei să ciugulească nasturi coloraţi şi câini să saliveze la auzul sunetului clopoţelului ce anunţă cina – impunându-le un orar controlat al recompenselor. Curând, psihologii au devenit entuziasmaţi de ideea controlării oamenilor, aplicând şi în cazul nostru aceleaşi principii care funcţionează în cazul animalelor. Imaginaţi-vă entuziasmul lor când au realizat că recompensa funcţionează la fel de bine în cazul oamenilor ca şi în cel al şoarecilor, porumbeilor sau al câinilor. Tehnicile psihologice moderne, care ne arată cum să acţionăm, ne-au făcut capabili să manipulăm comportamentul copiilor, gândurile şi emoţiile lor în acelaşi fel în care putem învăţa o focă, cu câteva sardine şi puţină măgulire, să ţină în echilibru o minge pe nas.

O singură problemă, totuşi. Nu ţinem cont în mod deosebit de calitatea relaţiei pe care o dezvoltăm cu un şoarece de laborator. Nu suntem preocupaţi de dezvoltarea stimei de sine a rozătoarelor, de simţul lor de autonomie sau independenţă, nici nu ţipăm de bucurie dacă şoarecele va fi interesat să încerce labirinturi mai mari şi mai bune, din propria sa iniţiativă, cu mult după ce noi am încetat să-l mai răsplătim cu tablete mici de mâncare. Şi aici, aşa cum mulţi dintre experţii noştri n-au reuşit să ne spună, este punctul în care întreaga construcţie fantezistă “recompensează, laudă şi consolidează” se rupe în bucăţi.
Am fost învăţaţi că ar trebui să ne lăudăm şi răsplătim copiii tot mai mult. Ce ar putea fi în neregulă cu acest lucru? La suprafaţă, lauda pare minunată – cheia copiilor de succes! Spargeţi această aparenţă şi rezultatele vor putea fi privite foarte diferit.
Dar recompensele îmbunătăţesc comportamentul şi performanţa, nu-i aşa?
Aşa ne-am gândit şi noi. Oricum, când steluţele aurii ori jeleurile încetează a mai veni, comportamentul pe care încercăm să-l întărim tinde să piară încetul cu încetul. Copiii care au crescut aşteptând recompense se pot simţi frustraţi când acestea nu mai vin. Iar acest lucru le scade perseverenţa. Sunt nenumărate dovezi că, pe termen lung, sistemul recompensei este ineficient.
Contrar mitului popular, există multe studii care ne arată că, atunci când copiii aşteaptă sau anticipează recompense, obţin rezultate mult mai slabe. Un studiu a relevat că studenţii îşi îndeplineau sarcinile nemotivaţi, atunci când li se ofereau bani pentru note mai bune. Un set de studii israelo-americane arată că sistemul recompensei suprimă creativitatea studenţilor şi, în general, sărăceşte calitatea muncii lor. Recompensele pot ucide creativitatea, deoarece ele descurajează asumarea riscurilor. Când copiii sunt cramponati să obţină recompense, tind să evite provocările, pentru a “juca la sigur”. Ei preferă să realizeze minimum-ul solicitat pentru a-şi primi premiul.
În continuare voi exemplifica greşeala pe care am făcut-o crezând în recompense, bazate pe beneficii ce apar doar la suprafaţă. Când o companie americană de fast-food a oferit copiilor premii în mâncare pentru fiecare carte citită, rata cu care se citea a luat avânt. Acest lucru, în mod sigur, pare încurajator – la prima vedere. La o inspecţie mai atentă, s-a demonstrat că micii cititori selectau cărţi mai scurte şi, de aceea, testele care evidenţiau înţelegerea textelor au devenit apăsătoare. Ei citeau pentru mâncarea fast-food, în loc să citească pentru plăcerea proprie, interioară, de a citi. Între timp, cititul în afara şcolii (situaţie în care lipseşte recompensa) a scăzut. Există multe alte studii care arată că recompensele pot spori substanţial activitatea, dar sufocă entuziasmul şi ucid pasiunea. Indivizii care anticipează recompensele îşi pierd interesul pentru activităţile care ar fi fost, altfel, atractive pentru ei. Se pare că, cu cât ne dorim mai mult o recompensă, cu atât mai mult ajungem să ne displacă ceea ce trebuie să facem pentru a o obţine. Activitatea care ni se cere stă în calea mult râvnitului premiu. Ar fi fost mai inteligent să dăm copiilor cărţi mult mai interesante, de vreme ce există o mulţime de probe că activitatea ce oferă plăcere intrinsecă este cea mai bună motivaţie şi cel mai bun motor al performanţei. Folosirea laudei sau a recompensei nu îi face pe copii să se simtă mai bine sprijiniţi. Îi face să se simtă evaluaţi şi judecati.
Pot recompensele şi laudele prejudicia relaţia dintre noi şi copiii noştri?
Nu te-ai fi gândit că lucrurile pozitive pe care i le spui copilului tău despre el sau ea pot fi la fel de distructive ca şi etichetările negative. Dar sunt momente când acest lucru este adevărat. Mulţumită progreselor moderne în ştiinţa comportamentală, abilitatea noastră de a seduce sau de a manipula copiii (şi animalele! şi adulţii!) să facă ceea ce vrem noi a ajuns, treptat, tot mai sofisticată. Dar costul manipulării prin recompensă a fost mare.
Zece moduri în care recompensele şi laudele pot prejudicia relaţia noastră cu copiii
1. Recompensele şi laudele condiţionează copiii să caute aprobare; ei sfârşesc făcând lucruri pentru a impresiona, în loc să le facă pentru ei înşişi. Astfel, dezvoltarea motivaţiei intrinseci poate fi blocată, iar copiii devin dependenţi de opiniile din afară. Când copiii obişnuiesc să primească ceva bun în schimbul prestării unei activităţi, caută mereu să satisfacă, fiind întreţinuţi de “şocurile” pozitive. Recompensele şi laudele pot crea un fel de comportament de dependenţă: copiii pot fi dependenţi de recunoaştere, pierzând astfel contactul cu simpla bucurie de a face ce le place. La fel, mulţi dintre noi suntem dependenţi de prestigiu: devenim deprimaţi când admiraţia încetează să mai vină. În loc să facem ceea ce facem de dragul acţiunii, suntem în căutarea aprecierilor linguşitoare sau a încurajărilor şi, când aplauzele se sting, ne scufundăm în disperare. A da recompense sau laude poate fi un formator de obiceiuri. Aceasta, deoarece, cu cât folosim mai multe recompense, cu atât suntem nevoiţi să le folosim în continuare pentru a menţine copiii motivaţi. Lauda nu poate crea o asigurare personală pentru comportamentul “bun” sau pentru performanţă. Ea doar creează convingerea “justificată” pentru a căuta un premiu.
2. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face este să premiem potenţialul unui copil. Aclamaţii precum “Ştiu că poţi s-o faci!”, “Te descurci tot mai bine!”, “Ştiu că îl ai în sânge! Vei ajunge acolo!” sună încurajator la suprafaţă. Dar aceste complimente sunt încărcate cu aşteptarea noastră ca micuţii să-şi îmbunătăţească într-un fel performanţa. Aceste lucruri spun copilului că există o ţintă pe care trebuie s-o atingă, cu alte cuvinte, să obţină un “bravo!” întreg.
3. Recompensarea copiilor “înţelegători” se află în corelaţie cu pedepsirea nesupunerii lor. Seducţie în locul tiraniei. Multe studii ne arată că părinţii care folosesc mai multe recompense folosesc de asemenea mai multe pedepse, ei fiind mai degrabă autocraţi. Lauda este partea dulce a ocrotirii parentale autoritare. Reduce relaţia copil-părinte la una de tip controlor-controlat. Astfel se explică de ce, tot mai vicleni – sau mai puţin naivi - copiii simt ceva “lipicios” în laudă; îi face să se simtă binevoitori. Lauda le aminteşte că cel care le-o dă are putere asupra lor. Le diminuează simţul autonomiei şi, ca şi mângâierea uşoară pe cap, îi ţine mici.
4. Între timp, cel care oferă lauda joacă rolul evaluatorului, judecând ce merită lăudat şi ce nu. Asta îi face, într-un fel, înspăimântători pentru copil. Folosirea laudei sau a recompensei nu-i face pe copii să se simtă sprijiniţi. Îi face să se simtă evaluaţi sau judecaţi. Deşi “Băiat cuminte!” sau “Fetiţă cuminte!” este o judecată pozitivă, este, totuşi, o judecată făcută de pe o poziţie superioară şi, în final, alienează copilul.
5. Tot mai perspicace, copiii pot sesiza corect actul de manipulare. Ei sunt atenţi la noi, consideră că lauda noastră face parte dintr-o maşină de calculat şi nu sunt uşor de păcălit prin tactici seductive. În particular, când lauda este o tehnică pe care am învăţat-o dintr-o carte sau vreun seminar, este ca şi cum ar veni de-a curmezişul, ca falsă şi premeditată. Lauda şi recompensa, ca mijloace de a flata, pot fi “mirosite” în eforturile noastre de a controla, ducând astfel la pierderea respectului copilului nostru.
6. Copiii, la fel ca şi adulţii, simt repulsie, în mod natural, faţă a fi controlaţi. Noi toţi dorim să creştem, având scopul auto-definirii ca personalitate complexă. De aceea, lauda poate determina împotrivire, de vreme ce ea încalcă dezvoltarea simţului de autonomie al copilului.
7. Recompensa pedepseşte, deoarece copilului îi sunt oferite recompensa, lauda sau aprobarea doar dacă el sau ea “face ce este bine”. De altminteri, copilul obişnuit să fie recompensat începe să se simtă prost dacă “premiul” nu vine. Nimic nu îl face mai mult pe copil să resimtă că este învins decât a pierde o recompensă pe care el este condiţionat să o aştepte. Înăuntrul fiecărui morcov se află o nuia.
8. Când copiii sunt mituiţi cu recompense pentru purtarea “bună”, curând ei vor învăţa cum să ne manipuleze, la rândul lor, oferind partea care este aşteptată de la ei. Se prind de ce anume trebuie să facă pentru a primi “bunătăţile” de la noi: aprobare, îngheţată, orice. Devin în mod superficial supuşi, făcând orice este nevoie pentru a ne flata sau a ne impresiona, în timp ce onestitatea lor are de suferit. În definitiv cine vrea să fie onest sau real cu o persoană care îl evaluează? Odată ce relaţionarea se reduce la o manipulare mutuală, în loc să rămână autentică, se creează premizele unor relaţii manipulative şi incorecte în viitorul de adult. Manipularea erodează funcţiile încrederii mutuale, ale vulnerabilităţii şi transparenţei, care sunt vitale sănătăţii relaţiilor intime. Ca rezultat al manipulării timpurii, creştem încercând din răsputeri să satisfacem sau învăţăm să ne folosim şiretlicurile pentru a impresiona, pentru a obţine “bombonica” – plătind pentru asta cu naturaleţea sinelui. Dezvoltăm un sine inventat sau fals, care ne deformează relaţiile cu alţii.
9. În rândul fraţilor sau în clasă, sistemul recompensei creează competiţie, gelozie, invidie şi neîncredere. Recompensele sau laudele pentru performanţa “bună” reprezintă o ameninţare a cooperării sau colaborării.
10. Lauda poate face copiii să se simtă furaţi. Dacă jinduim noi înşine după admiraţie, putem greşi, uneori, obţinând-o prin intermediul realizărilor copiilor noştri. Îi folosim pentru a ne reabilita mândria sau stima de sine rănită. Ei simt dacă îi recompensăm pentru că ne-au făcut să ne simţim bine în legătură cu persoana noastră. Acest lucru îi deposedează de sentimentele lor pozitive vizavi de persoana lor; recompensa noastră poate acţiona ca o ploaie în timpul picnicului lor. Unii copii refuză să producă ceea ce se pricep foarte bine să facă în mod natural, deoarece le repugnă să fie mâncaţi din ochi de părinţii lor. Aprecierea este diferită de recompensă, deoarece nu este manipulativă.
De ce sunt lauda şi recompensele atât de populare?
Recompensele sunt o cale uşoară de scăpare; este mult mai uşor decât a încerca să înţelegi de ce copilul nu este “cuminte”, aşa cum multora le place să spună la repezeală. De exemplu, de ce să ne obosim să căutăm şi să acceptăm motivul real pentru care un copil refuză să meargă la culcare atunci când ne convine nouă (îi este frică, se simte singur, îi este încă foame? etc.), dacă putem, mai simplu, să-l recompensăm cu un fleac pentru că se culcă la timp? Pare mai simplu să ne eschivăm de la a rezolva problema în cauză folosind mita. Acest lucru transmite copilului mesajul clar că nu suntem interesaţi de ceea ce simte el. Şi mai rău, riscăm să neglijăm o problemă emoţională serioasă. Recompensele şi lauda pot fi o păcăleală nimerită pe moment, dar care să ignore copilul ca persoană integră. Recompensele acţionează bine în sensul de a-i determina pe copii să facă ceva ce, în mod obişnuit, n-ar face, pentru un scurt timp doar. Această modificare imediată a comportamentului ne recompensează şi ne menţine dependenţi de fi mereu recompensaţi. Consecinţele negative ale acestui sistem nu se materializează decât mai târziu, aşa că nu îl socotim drept vinovat pentru multe probleme din viitor.
Dar copiii au nevoie de recunoaştere şi feedback pozitiv. Ce putem face în loc să-i lăudăm?
Adesea vrem să ne exprimăm încântarea şi aprecierea pentru copiii noştri, pentru ceea ce sunt ei ca individualităţi şi pentru lucrurile extraordinare pe care le fac. Aprecierea este diferită de laudă pentru că nu este manipulativă. Lauda manipulativă, opusă expresiilor spontane ale aprecierii şi ale recunoaşterii, este încărcată cu aşteptarea ascunsă ca micuţul să repete actul recompensat. Mulţi copii pot simţi asta; pot simţi diferenţa dintre recunoaşterea veritabilă şi o strategie deliberată de a le întări comportamentul. Deci, cum le transmitem copiilor feedbackul nostru pozitiv? A evita lauda şi recompensa nu înseamnă a ne reţine dragostea şi încântarea pe care le simţim pentru copiii noştri, nici dorinţa noastră instinctuală de a-i încuraja – în nici un caz! Este perfect posibil să ne alăturăm copiilor în a-şi sărbători fiecare pas al descoperirii, fără a fi manipulativi.
Iată câteva sugestii despre cum am putea aprecia şi încuraja fără să folosim recompensa.
· Ajutaţi-vă copilul să se concentreze pe plăcerea sa personală izvorâtă din acţiunea sa.
În loc să vă dezorientaţi copiii cu felicitările, ar fi mai bine dacă ei s-ar concentra pe plăcerea interioară pe care o obţin din realizarea lor. Copiii sunt, în mod natural, însetaţi să realizeze, să înveţe şi să cucerească. Ei sunt născuţi cu o ardoare insaţiabilă de a realiza ceva şi fiecare cunoştinţă ori aptitudine nouă îi umple de încântare. Aceasta este motivaţia intrinsecă, ce asigură cel mai bun combustibil pentru perseverenţă şi învăţarea pe termen lung. Când vă vedeţi copilul că face ceva nou, ar fi o încurajare şi un sprijin extraordinar să spuneţi ceva de genul: “ Mi se pare că îţi place acest lucru!” sau “Cum te-ai simţit făcând asta?”, “Mă bucur că ai făcut acest lucru, arăţi fericit cu tine însuţi!”.
· Ajutaţi-i să se auto-evalueze. De câte ori este posibil, este o idee bună să-l întrebaţi pe copil despre propria lui auto-evaluare. De exemplu: “Cum îţi apreciezi desenul?”, “Eşti mulţumit cum se potriveşte această piesă în puzzle?”.
· Întrebaţi-i despre experienţele lor interioare. Cereţi copilului, de exemplu, să vă citească o poveste pe care tocmai a compus-o. După ce îi împărtăşiţi ce trăiri v-a provocat povestea, aţi putea să-l întrebaţi: “Ce părere ai despre povestea pe care ai scris-o?”, “Cum te-ai simţit în timp ce o scriai?”, “Ţi-a plăcut s-o povesteşti?”, “Cum ţi-au venit ideile pentru poveste?”. Sunt puţine alte lucruri mai bune pentru stima de sine a copilului şi mai bogate pentru relaţia cu el decât interesul tău pentru lumea lui interioară, pentru sentimentele şi a imaginaţia sa.
· Folosiţi afirmaţiile la persoana I, în loc de a-l eticheta pe copil. Aprecierea voastră îl atinge pe copil mult mai profund când este exprimată în termenii sentimentelor tale. De exemplu, “Îmi plac culorile pe care le-ai ales” sau “Îmi place cum ai cântat cântecul!” – în loc de: “Ce pictor bun eşti!” sau “Ia uite ce cântăreţ bun eşti!”. Evită afirmaţiile prin care etichetezi, precum: “Eşti băiat bun pentru că ai împărţit din jucăriile tale!”. Spune, în schimb: “Îţi mulţumesc că ai împărţit jucăriile cu prietenul tău, l-ai făcut să se simtă bine, şi eu, de asemenea.”. Concentraţi-vă pe propriile sentimente, nu pe o etichetă moralizatoare.
· Comentaţi comportamentul, nu persoana. Feedback-ul şi recunoaşterea sunt, în mod sigur, importante. Imaginează-ţi că fiul/fiica ta tocmai ţi-a interpretat o piesă nouă pe care a învăţat-o la pian. În loc să spui: “Ce pianist bun eşti!”, ai putea să-i comunici cât de mult ţi-a plăcut piesa. Cel mai bine, fii concret. Spune-i ce anume ţi-a plăcut în interpretarea sa (pasiunea sau emoţia, melodia frumoasă, atenţia cu care a cântat, simţul ritmului etc).
Cum ştim când anume sunt manipulative afirmaţiile noastre pozitive?
În sfârşit, problema nu este despre alegerea perfectă a cuvintelor sau cât de mult sau când să facem comentarii pozitive. Când faci un lucru bun având motive greşite, toată acţiunea ta se termină prin a ajunge un lucru greşit. De vreme ce problema este una de intenţie, nu există altă cale decât să devii un examinator bun al propriilor tale motive. Acest lucru necesită practică, curajul şi onestitatea de a-ţi privi interiorul. Când faci un comentariu pozitiv la adresa copilului tău, încerci să-l seduci pentru a-ţi face pe plac din nou, pentru a-i face pe mama şi pe tata mândri? Sau eşti, pur şi simplu, bucuros să-ţi vezi copilul reuşind ceva ce-i face plăcere, delectându-te cu felul său de a fi? Aici avem un paradox: ceea ce nu este făcut cu intenţia de a întări, ci doar de a “conecta” în chip fericit, are cea mai mare capacitate de consolidare.
Este lauda întotdeauna bună?
Nu este nevoie să ne punem căluş la gură, lauda este minunată când nu este folosită pentru a manipula. De exemplu, recompensa nu ar trebui promisă înainte, nici garantată de fiecare dată când copilul tău face ceva ce ţie îţi place. Feedback-ul pozitiv este cel mai bun pentru relaţia ta cu copilul atunci când este oferit spontan, când izvorăşte din suflet, nu ca o mişcare deliberată, cu scopul de a obţine mai departe ce vrei de la copil.
Concluzii
Recompensa şi lauda sunt obiceiuri adânc înrădăcinate, cu note particulare, în funcţie de modul în care cei mai mulţi dintre noi au fost crescuţi şi educaţi. S-ar putea să necesite mai mult exerciţiu pentru a le înlocui cu aprecierea şi recunoaşterea, dar ultimele amintite asigură sentimentul împlinirii şi vă pot apropia mai mult de copil. Copiii pot fi determinaţi, cu siguranţă, să facă ceea ce nu vor sau nu le place să facă, oferindu-le aprobarea, lauda ori alte recompense. Dar acest lucru nu-i face fericiţi. Fericirea poate fi câştigată doar realizând acel ceva ce le oferă recompense intrinseci, fără aplauzele celorlalţi. Dorim ca ei să devină dependenţii de recompense, servilii din mulţime, avizii de recunoaştere de mâine, sau ne dorim pentru ei să fie automotivaţi, încrezători în ei înşişi, urmărindu-şi propriile interese? Dacă ultima parte este ceea ce vă doriţi, atunci soluţia nu este să-i recompensaţi, ci să-i apreciaţi. La şcoală, când sarcina de lucru este ea însăşi interesantă, plăcută, plină de înţeles şi relevanţă, se obţin rezultate mult mai bune decât le poate obţine sistemul recompenselor pentru a îmbunătăţi atât calitatea, cât şi angajamentul copilului faţă de muncă. Copiii se nasc cu o enormă dorinţă de a învăţa. De asemenea, au capacitatea interioară pentru onestitate, empatie şi consideraţie. Aceste calităţi se evidenţiază ţinând cont de călăuzirea dată de noi, de rolul nostru de model şi de aprecierea noastră. Recompensele şi lauda pentru “buna” purtare sau “performanţa bună” le stau pur şi simplu în cale.

Autor: Robin Grille

(Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărţilor “Parenting for a Peaceful World” şi “Heart to Heart Parenting”. Îi puteţi citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com)

Pledoarie pentru gri

2010-01-12T14:32:00.004+02:00

am vazut un crâmpei din viitor!

2010-01-08T17:00:00.005+02:00

În 2015, la şase ani de la momentul alegerilor, Mircea Geoană va lansa un documentar eco, intitulat Decât un adevăr incomod, în care va debuta cu replica "Era să fiu viitorul preşedinte al României" şi care va prezenta inundaţii, defrişări, topirea gheţarului de la Scărişoara, dispariţia Deltei Dunării, oraşele îngropate sub gunoaie şi nori de fum de eşapament, râuri moarte, mustind de cianură şi dezastrul ecologic de la Roşia Montană, proiect garantat de guvernul PDL cu bani publici imediat după instalarea la putere.

Mai avem şi varianta în care Mircea Geoană decide să faca asta acum, înainte de a fi prea târziu.

there was a bear in the woods ...

2009-12-08T15:35:00.006+02:00

(via Eugen)

Câteodată asta e tot ce ne trebuie (click pe imagine pentru restul poveştii).

Ce-i lipseste chelului?

2009-12-08T14:50:00.004+02:00

în apărarea lui Moş Crăciun

2009-12-03T23:08:00.008+02:00

Dragi părinţi,

Am avut astăzi nişte discuţii foarte interesante cu copiii despre Moş Crăciun. Ei susţineau că Moş Crăciun vine numai dacă sunt ei cuminţi, lucru care mie mi s-a părut că trebuie pus puţin în discuţie pentru că asta sună un pic a condiţionare: dacă eşti cuminte, vine Moş Craciun, dacă nu eşti cuminte nu vine Moş Crăciun. Ne-am putea gândi că în sine asta nu e un lucru rău, ca să se străduiască şi ei să fie cuminţi. Dar până la urmă cine este Moş Crăciun? O persoană care vine să facă … ce? Să (răs)plătească sau să dăruiască? Mi se pare că vine mai degrabă să dăruiască, pentru că e din fire bun. Ideea de Moş Crăciun mi se pare foarte frumoasă atâta vreme cât rămâne necondiţionată de cuminţenia copiilor.
Pe de alta parte, dependenţa darului de meritul copilului naşte în mintea lor şi alte întrebări care au ieşit la iveală şi în discuţia de astăzi: există oare pe lumea asta vreun copil care să nu fi greşit niciodată? Dacă nu există copil fără greşeala, înseamnă că Moş Crăciun n-ar trebui să vină deloc la nimeni. De unde ştie Moş Crăciun că eu nu sunt cuminte? “Eh, eu n-am fost cuminte, dar Moş Crăciun tot a venit”. Dacă în mintea copilului se creaza ideea de dependenţă între Moş Crăciun şi cuminţenie, fără să-şi dea seama ei văd în Moş Crăciun un prostuţ mai degrabă decât un om foarte bun, pentru că mai mult decât credem, copiii ştiu că greşesc şi că de multe ori, cum spun adulţii, “nu sunt cuminţi”.

Cred că Moş Crăciun îşi găseşte locul numai lângă ideea de dăruire dezinteresată. E ceva ce putem învăţa de la Moş Crăciun: să dăruim, mai degrabă decât să judecăm merite. În felul acesta, chiar şi la vârsta când Moş Crăciun nu mai este o realitate concretă, rămâne măcar o idee frumoasă. Rămane emoţia aşteptării unui om bun mai degrabă decât amintirea unei frici de a fi descoperit cumva că nu e cuminte.

Mi-a picat în mână un articol interesant, întrucâtva legat de discuţia noastră de astăzi, îl găsiţi aici.

Cu drag,
Mariana
(Mariana Popescu-Ulita, Educatoare Montessori)

PIXAR - Partly Cloudy

2009-09-17T13:54:00.002+03:00

PIXAR - Partly Cloudy

dragi poliţişti ...

2009-09-15T09:49:00.015+03:00

Într-o lume perfectă voi nu existaţi.

Pe planeta Utopia, unde locuitorii nu au ştiut, n-au învăţat şi nici nu concep să-şi facă rău unii altora voi sunteţi un non-sens. Tot fără rost sunteţi şi într-o lume care a îmbrăţişat răul suprem (în accepţiunea noastră), cum ar fi planeta Inferno, acolo unde a periclita sau afecta integritatea celui de lângă tine a fost dintotdeauna sau a ajuns ceva firesc. Sigur, nici pe o planetă pe care ar trăi doar poliţişti nu aţi avea vreun sens dar din fericire aşa ceva nu există.

Planeta România s-a aflat din toate timpurile undeva între cele două. Fizic, atât locurile cât şi locuitorii seamănă tot mai tare cu Inferno, spiritual însă aspirăm la liniştea şi pacea de pe Utopia. De aceea, noi, oamenii, v-am creat pe voi, poliţiştii. Da, aveţi dreptate, şi voi sunteţi oameni atunci când daţi jos uniforma, deci vă foloseşte şi vouă să înţelegeţi cine sunteţi şi de unde veniţi, ca apoi să vedeţi încotro mergeţi.
Cum spuneam, voi poliţiştii aţi fost creaţi de oameni pentru a-i apăra de semenii lor care decid să nu adopte stilul de viaţă utopic (adică de pe planeta Utopia). Asta înseamnă că rolul vostru este să înterveniţi atunci când un individ este pe cale sau tocmai a prejudiciat integritatea altui individ sau a lucrurilor pe care acesta le deţine. Pentru asta v-am îmbrăcat frumos în uniforme, v-am trimis la şcoală ca să învăţaţi cum să distingeţi delicvenţii de ceilalţi oameni, v-am cumpărat maşini, motociclete şi alte vehicule, v-am pus la dispoziţie tot felul de instrumente care să vă ajute. Ne-am impus până şi nouă, oamenilior, reguli care să vă simplifice munca. Aşa au apărut semnele de circulaţie, indicatoarele, marcajele rutiere sau semafoarele. Atenţie însă, mare atenţie! Ele nu fac obiectul existenţei voastre pe această planetă! Rolul lor este de a ne ajuta pe noi oamenii să circulăm mai uşor iar atunci când ele nu fac faţă interveniţi voi. Nu sunteţi aici pentru a le apăra pe ele de noi, oamenii, ci de a le suplimenta, de a le sprijini în demersul lor de fluidizare a traficului.

Stabilim întâi premisele: vorbim de planeta România, continentul Bucureşti, ora 8:45. Traficul este tipic infernal (adică la fel ca pe planeta Inferno). În plin ambuteiaj provocat de două autobuze care blochează intersecţia, doi agenţi observă din maşina lor parcată pe sensul opus, cu faţa spre blocaj că un şofer decide să ocolească prin stânga un indicator ce impune (sau recomandă?) ocolirea prin dreapta. Şoferul s-a asigurat înainte de a efectua manevra - agenţii văd asta din maşină - iar după depăşirea indicatorului a revenit pe banda lui, în coloană, fără să fi jenat, obstrucţionat sau întârziat vreun alt participant la trafic, mai mult, permiţând astfel şi celor din spatele lui să îşi continue drumul. Agenţii comunică prin staţie colegilor din cealaltă maşină, parcată 50 de metri mai departe şi solicită oprirea vehiculului contravenientului. Aceştia din urmă se conformează, opresc maşina şi îi cer şoferului să se legitimeze în ciuda rugăminţilor, lamentarilor şi protestelor acestuia şi ignorând faptul că pe scaunul din spate al respectivului vehicul călătoreşte un copil de aproximativ trei ani şi jumătate. Întrebare: cum interpretaţi comportamentul celor patru poliţişti?

Să le luăm pe rând. Începem cu amplasarea agenţilor. Cum interpretaţi faptul că pe strada respectivă erau patru agenţi în două maşini de poliţie în timp ce în intersecţie nu era nici unul? Mai mult, nici un poliţist nu se afla în intersecţia nedirijată, blocată şi ea, aflată cu 50 de metri înaintea celei prezentate. Credeţi că au procedat corect refuzând să se legitimeze - adică să prezinte o legitimaţie, nu să-şi spună numele - atunci când conducătorul auto le-a solicitat acest lucru? Că au decis să obstrucţioneze maşina preţ de 30 de minute când era evident că motivul pentru care şoferul a decis să ignore semnificaţia indicatorului rutier era dorinţa de a-şi continua drumul cît mai repede?

Haideţi să încercăm împreună preţ de o clipă să ne imaginăm ce era în mintea şoferului respectiv. El pleacă în fiecare dimineaţă cu copilul din Drumul Taberei cu destinaţia Strada Răspântiilor, undeva în zona Eminescu - Tunari - Stefan cel Mare, locul în care se află grădiniţa. Se poate spune că traversează Bucureştiul de la vest la est. A ales această grădiniţă atât pentru programul educativ cât şi pentru faptul că se află aproape de locuinţa bunicilor copilului, care au rolul de a-l recupera atunci când tatăl (şoferul nostru) nu poate încheia programul de lucru la ora 17:00. Copilul trebuie adus la grădiniţă până în ora 9:00, după această oră interfonul fiind închis iar accesul se face sunând una dintre educatoare pe telefonul mobil, aceasta iese din clasă şi vine să deschidă poarta. Pentru a ajunge la timp ei pleacă de acasă pe la 8:15 pentru că părinţii vor să lase copilul cât mai mult să doarmă înainte de a-l trezi, spăla, hrăni, îmbrăca şi încălţa. După 10-15 minute (chiar şi 20 iarna) maşina depăşeşte giratoriul etern blocat de la Răzoare, coboară pe lângă Academia Militară, evită prin Cotroceni ambuteiajul de la Eroilor, iese în Splaiul Independenţei, urcă încet, în coadă, pe Schitu Măgureanu, intră pe Ştirbei Vodă, traversează intersecţia cu Luterană, face dreapta pe Calea Victoriei şi trebuie să facă stânga pe C.A. Rosetti care traversează bulevardul Magheru şi continuă dincolo de acesta. Cum C.A. Rosetti este mai mereu blocată la această oră, pentru că nu este reglementată de indicatoare, semafor sau agenţi de circulaţie, şoferul nostru alege să facă stânga pe următoarea, Dem I. Dobrescu, care-i permite acestuia accesul în Magheru şi, după o scurtă întoarcere, pe Maria Rosetti. Aşa a ajuns şoferul nostru în intersecţia din studiul nostru de caz: venind pe Calea Victoriei şi încercând să facă stînga pe Dobrescu. Două autobuze, care urmau să ocupe prima bandă de pe Dobrescu, au luat curba larg curba la stânga, ocupând în intersecţie şi banda a doua care altfel, în faţa lor era liberă. Şoferul decide să ocolească autobuzele, ocolind în acelaşi timp şi indicatorul de "ocolire prin dreapta" prin stânga. Restul îl ştiţi.

Simt nevoia unei precizări: nu aveţi cum şi nici nu vă cer să ştiţi ce e în mintea tuturor şoferilor din Bucureşti deşi e lesne de intuit văzând traficul cotidian. Vă recomand însă să încercaţi în fiecare caz să evaluaţi emoţiile pe care le au şi pe care voi le stârniţi oamenilor cu care interacţionaţi. Se numeşte inteligenţă emoţională, capitol la care crocodilul de nil nu este cel mai bun model de urmat. Nu vă cer să deveniţi nici psihologi, nici butoaie pline cu emoţie şi empatie, gata să izbucnească în plâns la problemele participanţilor la trafic. Dar când este evident că dimineaţa toată lumea se grăbeşte nu faceţi tot ce vă stă în puteri pentru a ţine un om pe loc. Când vedeţi că este furios, tocmai pentru că îl ţineţi pe loc când el ar vrea să meargă, nu îl întrebaţi dacă are probleme psihice. Când vă cere să vă legitimaţi nu refuzaţi acest lucru şi nu-i fluturaţi ostentativ, preţ de o secundă, legitimaţia prin faţa ochilor. Când vedeţi că omul este însoţit de propriul copil, nu încercaţi să-l umiliţi în faţa acestuia, foarte probabil nu se va lăsa umilit. Dincolo de regulă, evaluaţi prejudiciul adus, pentru că regulile au fost create - după cum am mai spus - pentru a-i ajuta pe oameni, nu trebuie să apăraţi regulile de oamenii care le încalcă atunci când ele nu mai sunt utile, ba chiar încurcă. Nu-i spuneţi în faţă că bucata de tablă numită indicator sau dunga de vopsea de pe asfalt sunt mai importante decât el, omul. Nu vă mai miraţi dacă după o astfel de intaracţiune şoferul respectiv refuză să vă semneze procesul verbal şi nu încercaţi să-l ameninţaţi şi să-i interziceţi să plece. Când îi spuneţi unui şofer rânjind şi arătând spre taximetristul pe care tocmai l-aţi oprit (după 20 de minute de parlamentari) "nu este nici o problemă dacă nu semnaţi pentru că noi tocmai am găsit martorul" comiteţi o ilegalitate, se cheamă abuz şi fals în acte publice. Pentru că cine a pus rubrica aia în procesul verbal nu a facut-o din raţiuni de layout, ci pentru că martorul este cel care certifică prin semnătură faptul că a asistat sau a fost afectat de către contravenient. Ar fi bine să vă pregătiţi un răspuns şi pentru întrebarea "ce se întâmplă dacă plec?", nu să o ignoraţi ca şi când n-aţi fi auzit.

Dragi poliţişti, oamenii v-au creat pentru a le fi de folos. În orice situaţie cu care vă confruntaţi întrebaţi-vă în gând: ce reacţie trebuie să am pentru a beneficia cât mai multe persoane de pe urma acţiunii mele? În cazul de faţă a beneficiat cineva? Absolut nimeni. Mai mult, cei patru agenţi au adus şoferului şi copilului un prejudiciu în timp, nervi şi probabil bani (presupunând că îşi vor pune în aplicare planul cu martorul inventat şi vor trimite prin poştă procesul verbal fraudulos). Şi ei la rândul lor au pierdut timp, nervi şi probabil bani (pentru că şoferul cu siguranţă va face contestaţie şi se va ajunge la proces în cazul în care va primi amenda acasă). Şi atunci?

Oamenii au nevoie de voi pentru a-i ajuta să trăiască pe planeta Inferno ca pe Utopia, altfel n-aţi fi existat. Şi pentru a reuşi acest lucru amintiţi-vă un singur lucru: şi voi sunteţi oameni.

Notă: locurile şi personajele din acest material nu sunt imaginare. Orice asemănare cu locuri sau persoane reale nu este deloc întâmplătoare.

din trafic

2009-09-07T11:42:00.003+03:00

Poate aşa se explică felul în care se circulă prin Bucureşti.

decalogul decathlon

2009-08-28T14:44:00.007+03:00

Sloganurile rimate nu au murit!

După hit-urile anilor '80 Azi la C.E.C. un leu depui, maine el va scoate pui sau Nu-i echipă ca Rapidul şi nici peşte ca stavridul, după ce anii '90 ne-au răsfăţat cu Nu daţi banii pe prostii, faceţi poze la copii!, iată acum cele mai noi îndemnuri comerciale cu iz de cimilitură, extrase din catalogul pe luna septembrie al unui magazin de articole sportive.

Coperta 1: Când eşti bine echipat, eşti puternic garantat!
Accesorii: Partenerul de drum potrivit e de neînlocuit
Fitness: Sport şi vitalitate în orice activitate
Plimbare: Echipat adecvat pentru drum îndelungat
Ciclism/Roller: Zboară pe roţi mai iute decât poţi
Sporturi cu racheta: Gata cât ai clipi pe teren să revii
Plimbare în natură: Pregătit pentru aventură şi mişcare în natură
Alergare: Încălţări de vis pentru mers întins
Echipament sport: Mă echipez adecvat pentru noul campionat
Coperta 4: Sportiv 100% mulţumit, obiectiv îndeplinit

Vă las să descoperiţi singuri - dincolo de rima naivă - virgulele lipsă, accentele corecte sau logica, eu vă mai spun doar că preferata mea este Zboară pe roţi mai iute decât poţi care m-a pus serios pe gânduri: încă nu desluşesc cum pot face ceva (chiar şi pe roţi) mai bine (sau mai repede sau mai frumos) decât pot face acel ceva. În cazul de faţă, cum pot zbura mai repede decât pot zbura (când eu nici măcar nu pot zbura)? Mă ajută cineva? (N-am găsit altă rimă)

aşa ceva nu există

2009-08-26T22:49:00.003+03:00

Azi limita inferioară a lumii mele s-a dus mult în jos. Dincolo de asta nu cred că mai poate fi decât iadul, dacă nu cumva am primit un preview chiar de acolo.

Vin şi te întreb: dacă există o şansă cât de mică să existe viaţa de apoi, cu rai pentru cei buni şi iad pentru cei răi, şi dacă ai şti că în iad va trebui să asculţi pentru eternitate Roxi Manelista şi Marian Valorosu şi tot pe vecie să te uiţi la Dan Diaconescu în direct pe OTV, nu-i aşa că parcă-ţi vine să dai fuga la spovedanie, împărtăşanie, pocăinţă, urmate de viaţă pioasă şi smerită?

Oh, Doamne apără şi păzeşte!

despre Casa Poporului şi alţi demoni

2009-08-21T15:18:00.013+03:00

Am vizitat Casa Poporului pentru prima dată în urmă cu câteva luni. Şi aşteptând să înceapă conferinţa la care fusesem invitat, am ieşit pentru câteva minute pe balconul central, cel de deasupra intrării principale. Priveliştea bulevardului cu fântâni este copleşitoare dar dincolo de privelişte m-a izbit încă şi mai tare sentimentul de putere pe care ţi-l dă acel loc. Când vezi oamenii mişunând minusculi la picioarele tale, când vârfurile tuturor celorlalte clădiri sunt sub nivelul tălpilor tale, nu ai cum să te simţi altfel decât stăpân absolut. Casa Poporului este simbolul puterii supreme. Aşa a fost gândită, proiectată şi construită, din acest punct de vedere, cei care au lucrat la această clădire şi-au îndeplinit cu succes misiunea.

Până aici nimic nou. Însă aici intervine dilema mea: ştiind noi toate astea despre megalomanicul imobil, cum oare ne-am gândit noi, românii, să cazăm tocmai acolo Parlamentul României, adică pe cei care ne conduc? Sau dacă tot am facut-o, de ce ne mai mirăm că toţi cei care merg acolo la serviciu ne tratează oarecum de sus? Pai vă spun eu, nu au cum să n-o facă. Mergeţi în acel balcon, vizitaţi acea clădire şi veţi înţelege: după ceva vreme petrecută la acel nivel şi vouă vi se vor părea toţi ceilalţi mici şi neînsemnaţi, oricâtă decenţă, minte limpede sau respect aţi avea. E ca şi cum i-ai da unui om să bea în fiecare zi iar după o vreme te-ai mira că te ia la palme şi înjurături.

Aşa cum nu cred în oameni nativ şi visceral răi, la fel nu cred în politicieni intrinsec corupţi, aroganţi sau nepăsători când vine vorba de plebe. Cred însă că puterea corupe iar imersia unor oameni - altfel normali - în poţiuni ale puterii atât de puternice nu are cum să nu-i îmbete. Când parlamentarii au Palatul Parlamentului, guvernul are Palatul Victoria, preşedintele Palatul Cotroceni iar justiţia Palatul de Justiţie, când ştim cu toţii - atât din poveşti cât şi din realitate - că palatele (conform DEX) reprezintă reşedinţa unui suveran, iar suveranul este (conform aceluiaşi DEX) conducător, autoritate supremă, nu trebuie să ne mai mire că toţi membrii acestor instituţii au cu noi toţi ceilalţi raporturile pe care le constatăm acum. De ce nu am putea avea, simplu, Parlamentul României, Guvernul României, Preşedinţia României şi Justiţia României? S-ar putea să mă înşel însă eu n-am auzit de EU Palace, NATO Palace, ONU Palace sau alte palate internaţionale. Până şi Preşedintele SUA trăieşte într-o (White) House, nu într-un White Palace.

Şi atunci?

Eu admir modelelul ţărilor care şi-au scos capitalele politico-administrative în afara metropolelor economice. Pe un principiu asemănător s-au dezvoltat şi instituţiile europene la Bruxelles şi Strasbourg. Pe acest principiu eu aş propune mutarea tuturor acestor instituţii undeva în centul ţării, prin zona Codlea - Braşov - Zărneşti, altădată un bazin prosper din punct de vedere economic şi industrial, într-un orăşel de birouri clasa A+ construit special în acest scop, cu aeroport în apropiere - că de mult aşteaptă şi braşovenii să aibă aeroport în zonă - cu hotel, spaţii de conferinţe şi de relaxare, ce mai, toate facilităţile şi utilităţile de care se bucură în prezent angajaţii multinaţionalelor cu sedii în complexurile de birouri de prin Pipera, Băneasa sau alte suburbii ale Bucureştiului, Timişoarei sau Clujului. Beneficiile pentru zona respectivă ar fi evidente, la fel şi pentru Bucureşti, eliberat brusc de o bună parte de trafic rutier şi cu o serie de clădiri libere pentru alt scop. Până şi cei strămutaţi ar avea de câştigat din asta - ar fi în centrul ţării, la distanţă de maximum o oră cu avionul de orice colţ al ţării, ar putea să se concentreze liniştiţi asupra muncii lor nemaifiind distraşi de tumultul capitalei, n-ar mai fi nevoiţi să-şi facă loc cu girofarul prin ambuteiaje, stârnind asfel nori de sudălmi în spate dar, mai presus de orice, s-ar plasa corect, egal, în raport cu oamenii pentru care lucrează, noi, românii. Ne-ar fi mai uşor să ne privim în ochi, am putea ajunge chiar să ne apreciem unii pe ceilalţi, să ne vedem şi părţile bune.

Cât despre Casa Poporului ... ea trebuie să redevină Casa Poporului. Dacă la vremea construirii ei acest nume era de-o ipocrizie fără margini sau de o ironie cruntă, astăzi nu mai este niciun motiv pentru care ea nu se poate numi astfel. Pentru că a fost, la propriu, construită de toţi românii cu palmele, cu sudoarea, cu foamea, cu sângele, cu pământurile, cu viaţa sau cu alte sacrificii şi suferinţe la care poate nici nu ne gândim. Casa Poporului trebuie să găzduiască Muzeul Comunismului, să spună întregii lumi povestea ei tristă născocită de o minte bolnavă. Să spună povestea canalului, a crimelor, a deportărilor, a sistematizării, industrializării, îndoctrinării, îndobitocirii dar şi a revoluţiei, a eliberării noastre. Să punem în ea tot răul anilor de comunism - aşa cum Muzeul Holocaustului mărturiseşte tuturor atrocităţile naziste - şi poate că lăsându-le acolo ne vom elibera pe noi, le vom putea privi ca pe o măsea stricată pe care tocmai ţi-ai scos-o şi vom putea în sfârşit admite: a fost greu, a fost urât, a durut, a fost crâncen, bine că s-a terminat.

Visez la ziua în care zidul din jurul Casei Poporului va cădea, când oamenii vor sta pe terasele şi peluzele din jur pe iarbă, la umbra impunătoare a clădirii, când bulevardul din faţa ei va fi pietonal şi invadat de negustori de artizanat şi suveniruri, care vor vinde alături de miliarde de alte nimicuri şi gablonzuri, toate produsele imaginabile inscripţionate cu Casa Poporului: tricouri, brelocuri, şepci, căni, farfurii, bandane, basmale, globuri de cristal. Mai mult, vor scoate la mezat replici ale clădirii de toate dimensiunile şi din toate materialele posibile. Aceasta ar fi semnul că în sfârşit ne-am dus mortul la groapă cu fantomele lui cu tot, l-am plâns, l-am jelit, i-am făcut toate pomenile şi parastasele şi acum, gata, ne continuăm viaţa liniştiţi şi veseli aşa cum locuitorii din Săpânţa îşi văd de ale lor de îndată ce crucea veselă a fost aşezată la capul răposatului. Aceasta ar fi pentru mine reprezentarea fidelă a umorului specific românesc, a hazului de necaz, aceasta ar fi Casa Poporului despre care nu mi-ar mai fi ruşine să spun că este principalul element de branding al României.

dialog constructiv

2009-08-07T09:59:00.005+03:00

El: Niciodată nu eşti de acord cu mine!
Ea: Aiurea, tot timpul sunt de acord cu tine!

şi discuţia a continuat

2009-07-31T01:27:00.007+03:00

- Sunt curios dacă hotărârea zice ceva şi despre accesul cu câini de companie în parcuri.
- Mă tem că nu deşi şi asta e o problemă.
- Ştiu, eu nu pot merge cu Maurice prin parcuri. În unele nu avem voie deloc, în altele ne lasă doar în aşa-zisul loc special amenajat pentru câini, adică un colţ îngrădit lăsat în voia buruienilor, iar în altele am voie să îl plimb pe alei dar doar în lesă, eventual şi cu botniţă. Asta în tip ce maidanezii umblă în haite, latră ca apucaţii şi îşi fac nevoile peste tot. Pe mine nu mă întreabă nimeni dacă e periculos câinele, nici nu mă aştept să ştie gardianul că Maurice, deşi e un câine mare, e totuşi terranova, o rasă căreia îi lipseşte gena agresivităţii. Nu contează că înainte de a-l lăsa prin locuri cu oameni îl duc să-şi facă nevoile în spaţiul pentru câini, că stâng după el indiferent unde face. Este exact ce spuneai mai devreme, mi se interzice accesul şi gata.
- E mai simplu aşa.
- Simplu nu înseamnă corect. Ca autoritate trebuie să te asiguri că omul este informat şi îşi asumă răspunderea. A făcut câinele caca în loc nepermis? Curăţ. Nu curăţ, plătesc amenda. A reclamat cineva că a fost agresat? Plătesc daune, spitalizare şi amenda. Şi ştiind asta voi face tot posibilul ca un astfel de incident să nu aibă loc, că doar nu sunt iresponsabil. Iar daca sunt o dată, fă-mă să nu mai fiu a doua oară. Dar nu-mi interzice accesul ca să previi orice şi nu-mi da amendă înainte de a se întâmpla ceva. Nu mă privi ca pe un infractor, nu mă condamna din start şi nu te preface că lucrezi in slujba celor mulţi pentru că, iată, nimeni din jur nu are o problemă.
- Asta cu amenzile a devenit sport naţional, este o dictatură a amenzilor precoce, ante-factuale, amenda nu mai reprezintă o un act punitiv post-factum ci un instrument de descurajare care deghizează de fapt neputinţa autorităţii de a implementa, comunica şi impune un set de reguli funcţionale.

- Mă bufneşte râsul.

- Cum aşa?

- Mi-am amintit de Pandele Fănel.

- Gardianul?

- Poliţistul comunitar din Herăstrău, exemplul perfect de inadecvare: într-o zi frumoasă de vară, vezi pe iarbă o familie cu un copil care atunci învaţă să meargă, ajutat cu rândul de părinţi, şi un câine, ce-i drept mare şi liber dar vizibil neagresiv şi mai mult decât atât, culcat. Şi tu ce faci? Îi legitimezi pe părinţi îţi notezi datele lor personale într-un carneţel mototolit şi îi ameninţi cu o mutră autoritară că îi amendezi. Iar când ei la rândul lor îţi cer să te legitimezi, le fluturi pe la nas legitimaţia, le repeţi cuprins de importanţă că eşti Agent Pandele Fănel (cu aceeaşi atitudine cu care celebrul personaj spune Bond, James Bond) dar refuzi să îi laşi să noteze numărul legitimaţiei şi umbli furios la chitanţierul de amenzi. A fost ca în filmele alea în care ai o scenă duioasă, eventual ceva ralanti-uri pe un fundal melodios de viori şi deodată totul este sfâşiat de zgomotul făcut de un disc de pick-up violent zgâriat.

- Exemplul e bun ca studiu de caz.

- Cu siguranţă.

la iarbă verde

2009-07-31T00:51:00.008+03:00

Nici n-a ieşit noua hotărâre de consiliu prin care se reglementează accesul în parcurile din Bucureşti că a şi sărit toată lumea ca arsă. C-aşa-i la noi, nici n-apucă drobul de sare să cadă de pe sobă că deja e doliu naţional. Ce zice hotărârea? Eu unul nu ştiu că n-am văzut-o. Am căutat pe site-ul primăriei şi nu e. Nici pe la comunicate de presă, nici pe ordinea de zi a şedintei de consiliu, nici la proiecte în lucru sau în dezbatere publică. O fi pe undeva şi am eu orbul găinilor. Dacă aţi văzut-o sau ştiţi pe unde hălăduieşte, daţi-mi şi mie link-ul. Până atunci, n-am ce face, mă uit în gura presei. Uite, de exemplu EVZ, în josul unui articol mai mare, deja acuză: edilul-şef al Bucureştiului, Sorin Oprescu, s-a răzgândit. După ce a promis că a modificat legislaţia astfel încât bucureştenii să poată călca pe iarbă în parcuri [...] oamenii vor avea acces pe iarbă doar într-un anume perimetru [...] alergatul sau altă activitate sportivă care implică mai mult de cinci persoane este strict interzisă [...] amenzi de la 350 la 1.000 de lei [...] lipsa sistemelor de irigaţii [...] specialişii Primăriei Generale şi societatea civilă au căzut de acord [...]

Mintea mea, care se pretinde stăpânită de logică, a tras pe dreapta, însă de dragul polemicii îi trag două palme, îi cer să se concentreze şi să-mi spună ce înţelege din toate astea. Uşor buimacă, îmi spune:

- Nu vrei mai bine să aşteptăm să vedem hotărârea înainte de a vorbi aiurea?
- Nu se poate, îi răspund precipitat, când va ieşi va fi prea târziu. Toată lumea se pronunţă acum.
- În baza a ce?
- În baza informaţiilor din presă dacă nu avem altceva mai bun.
- Mda, un articolaş de trei rânduri, într-un colţ din pagina 2 ...
- Asta e! Deci?
- Ordinea firească ar fi fost aşa: Consiliul General redactează hotărârea, o pune pe site întru dezbatere sau consultare publică, lumea se pronunţă, consiliul redactează forma finală pe care o face publică şi pe care şi-o asumă.
- OK Einstein, bine că eşti tu deştept. Unde te crezi, în Elveţia? N-auzi că s-au consultat cu societatea civilă şi au căzut de acord?
- Au căzut de acord că e normal să stea lumea pe iarbă, nu s-a discutat nimic despre echipe de câte cinci.
- Cred că, de fapt, aici e problema.
- Pai aici e, de unde au scos-o p-asta cu cinci persoane? De ce cinci? De ce nu patru, de ce nu şase? Numărul de oameni este irelevant. Doi inşi cu crampoane sau în bocanci pot face mai mult rău decât zece în bascheţi sau în picioarele goale. Pe de altă parte, un meci într-o sau după o zi ploioasă, chiar şi în cinci, poate distruge un gazon. Aşadar natura încălţărilor şi condiţiile meteo sunt mult mai relevante decât numărul de persoane. Dacă merg pe logica lor, mă întreb de ce nu limitează şi greutatea jucătorilor: este interzis accesul persoanelor de peste 80 kg sau greutatea maximă admisă a grupului de jucători este de 320 kg, ca la lift. Iar amenda să fie ca la bagaje, la aeroprt, X lei/kg pentru fiecare kilogram în exces.
- În regulă, am înţeles ideea. Deci nu trebuie impusă o cifră.
- Sigur că nu, e o prostie sau mai corect spus este o supra-reglementare. Când simţi că îti pierzi încrederea în capacitatea proprie de a explica şi de a convinge atunci supra-normezi după care interzici, e singura formă de control pe care o mai ai la dispoziţie. E ca în relaţia părinte-copil, când nu mai poate, părintele spune Trebuie să te joci frumos, iar dacă nu e suficient de frumos zice Gata, nu mai ai voie! Din fericire aici merge invers, a fost interzis pe iarbă, acum e voie dar cu supra-reglementari, urmează să fie pur şi simplu voie.
- Da, dar când?
- Când şi copilul, adică cetăţeanul, o să dovedească că ştie să se joace fără să strice iarba şi că înţelege că dacă o strică nu mai are unde să se joace nici el nici ceilalţi iar dacă face rău cu intenţie trebuie să plătească. Dar pentru asta trebuie să ai încredere, să-l laşi.
- Să plătească amendă?
- Amendă, ca pedeapsă pe care o primeşte pentru că a făcut ceva rău. Însă, atenţie! Copilul nu trebuie pedepsit pentru că foloseşte jucăria, adică se joacă pe iarbă ci DOAR DACĂ strică jucăria. Iar Primăria, prin panotaj şi prin gardienii publici, reprezentanţii săi în teren, are rolul părintelui, de a explica copilului cum se poate juca fără să strice jucăria, de a proteja copiii cuminţi şi de a-i pedepsi pe cei răi.
- Gardienii publici în rolul părintelui?
- Da, ştiu, gardieni publici, poliţişti comunitari, angajaţi ai firmelor de pază, toţi o apă şi-un pământ: conflictuali, prost sau ne-pregătiti pentru a întreţine o relaţie destinsă cu oamenii, fals utilaţi cu autoritate dar lipsiţi de capacitatea de a raţiona şi a decide în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte. Comportamenul lor denotă că sunt în slujba autorităţii, nu a cetaţeanului or asta e frustrant şi duce la antagonizarea contribuabilului cu ei şi cu primăria. Nu e de mirare că apare atât de des remarca “bă, tu eşti plătit din banii mei, din taxele şi impozitele plătite de mine, ca să mă protejezi nu să mă umpli de nervi.”
- Revenind, să se joace lumea pe iarbă sau nu?
- Aici e o problemă mai amplă: toată lumea vorbeşte despre dispariţia spaţiilor verzi, problemă reală şi gravă, dar nimeni nu suflă o vorbă despre dispariţia terenurilor de sport în aer liber. Îţi aminteşti când erai copil? Aveai tot felul de locuri în care puteai să joci fotbal. Acum? Pe terenul din parc s-a făcut parcare, în celălalt parc nu mai e voie pentru că s-a amenajat, în curtea şcolii a construit Năstase sală de sport care stă mai mult închisă şi în care oricum nu ai acces, iar grădiniţa are ziduri de cetate, nici nu se mai pune problema să intre cineva să joace fotbal în curte, nici măcar vara când copiii sunt în vacanţă şi grădiniţa este închisă.
- Şi atunci?
- Atunci să nu ne mai mirăm că nu mai face lumea sport, că stau copiii cu ochii fixaţi în calculator sau televizor, că sunt obezi sau, dimpotrivă, firavi, o ard doar prin mall-uri, cârciumi, cluburi şi discoteci, se apucă de fumat, de băut sau de alte minuni. Ia să amenajeze primăria terenuri de sport în aer liber, cu porţi de fotbal, cu gazon natural acolo unde poate fi irigat, artificial unde nu, cu bitum pentru baschet, handbal sau tenis, cu mese de ping-pong, fileu de badminton sau volei, să vezi ce plin o să fie. Că până la urmă, dacă ai teren special amenajat n-ai nici un motiv să joci fotbal printre oamenii care stau la picnic. Nici lor nu le convine că le dărâmi sufertaşele, le dai cu mingea în cap, le strici momentul romantic sau le sperii copiii şi poate le mai şi strecori în timpan vreo vorbă de duh scăpată la mânie în febra meciului, nici ţie nu-ţi place să driblezi, pe lângă adversari, zece şniţele, paişpe coşuleţe şi şapte păturici. La ce lipsă de terenuri de sport este în oraşul ăsta şi admiţând că un astfel de teren necesită costuri suplimentare de întreţinere, eu cred că lumea ar fi dispusă să plătească chiar şi o mică taxă, mai ales că vorbim de sporturi de echipă deci preţul biletului s-ar împărţi la toţi jucătorii. Îmi amintesc că ultima dată când am fost la Manchester, pe drumul de la aeroport, chiar în marginea oraşului, am trecut pe lângă un complex cu astfel de terenuri. Cât vedeai cu ochii, gazon perfect (nu degeaba superlativul pentru gazon este “britanic”), teren lângă teren, atent liniate, cu porţi, cu plase şi tot ce trebuie. Imaginează-ţi la noi aşa ceva prin Otopeni, Băneasa sau Pipera. Niciodată!
- Atunci să se facă spaţii speciale şi pentru biciclete şi role?
- Atât bicicletele cât şi rolele au un dublu rol: de agrement şi de locomoţie. Dacă vrei să faci giumbuşlucuri şi acrobaţii, da, mergi la locul special amenajat. Dacă însă te deplasezi trebuie să ai acces pe alei. Din nou e o problemă de încredere – primăria nu e convinsă că cei ce se deplasează astfel o fac cu simţ de răspundere, fără a pune în pericol pedeştrii din parc – şi de neputinţă: pentru că nu poate reglementa deplasarea cu rolele sau cu bicicleta prin parc, primăria le interzice. Incă o dată, e mai simplu aşa.
- În concluzie?
- În concluzie hotărârea nu trebuie blamată în ansamblul ei, în dulcele stil românesc, ci trebuie văzute părţile bune şi părţile perfectibile. E normal să fie zone la care să renunţăm în favoarea veveriţelor, aricilor, lebedelor, pelicanilor, raţelor, gâştelor sau a altor vietăţi sau specii de plante rare sau decorative. Nu avem acces dar se bucură ochiul. E ca la zoo sau la grădina botanică. La fel de firesc e să fie spaţii special amenajate pentru sport şi, separat, spaţii pentru picnic, odihnă sau căscat ochii.

Firmele de pază să îşi instruiască gardienii, să afle cine le sunt “clienţii”, să înveţe să zâmbească, să fie politicoşi, asertivi, să interpreteze situaţiile şi să aplice regulile şi amenzile din arsenal cu măsură şi discernământ. Există cursuri de relaţii cu clienţii şi asertivitate din care pot învăţa că rolul lor nu este de a apăra un public impersonal, nedefinit de nişte ameninţări potenţiale ci nişte oameni în carne şi oase de un pericol real, pe cale să se producă. Trebuie să le spună cineva că scopul lor nu e de a ne speria, alunga, irita sau amenda din start, ci de a ne proteja, de a ne avertiza atunci când suntem pe cale să afectăm starea de bine a celor din jur şi de a ne pedepsi DOAR atunci când, cu bună ştiinţă sau accidental, aducem prejudicii.

Primăria să renunţe la plăcuţele cu INTERZIS şi AMENDĂ şi să investească în campanii de conştientizare şi responsabilizare a cetăţenilor. Mesajul e simplu: bucureşteni, parcurile sunt ale voastre! N-aveţi grijă de ele? Rămâneţi fără. Noi vă ajutăm cu întreţinerea lor în limita bugetului disponibil. Se strică iarba? Restricţionăm accesul până se reface. Ca la Glastonbury unde la fiecare cinci ani festivalul ia pauză pentru ca iarba tocată în picioare timp de o săptămână de peste 150.000 de oameni şi de cirezi de vaci în restul anului să aibă răgaz să se refacă.

- Da domnule, o să fie bine.
- O să fie.

obiceiuri

2009-07-28T13:43:00.013+03:00

Cu toţii avem obiceiuri mai puţin obişnuite, inofensive dar situate cumva în afara normei. Deşi nu fac rău nimănui, nici măcar nouă, nu suntem foarte mândri de ele şi asta ca urmare a faptului că stârnesc sau au stârnit la un moment dat în jur reacţii mergând de la mirare la revoltă. Nu de alta dar nu e comod să fii plasat la anormali, nebuni, ciudaţi sau perverşi. De aceea, atunci când aflăm că şi alte persoane împărtăşesc apucăturile noastre, mai ales dacă sunt persoane publice, cunoscute, devine puţin mai uşoară povara.

Prima dată când am simţit o astfel de uşurare, când am avut primul "A-HA, uite că nu sunt singurul!" a fost când l-am văzut pe Al Bundy uitându-se la televizor cu mâna la centură. Ştiu, nu e tocmai flatant să ai obiceiuri comune cu Al Bundy, în plus el este până la urmă doar un personaj, nicidecum un role-model demn de urmat. Cu toate astea, la nivel psihologic a fost reconfortant pentru mine să constat că mai are şi altcineva acest obicei.

A urmat în 1997 filmul As Good As it Gets în care Melvin Udall (jucat de Jack Nicholson) un scriitor mizantrop cu apucături obsesiv-compulsive are grijă ca atunci când merge pe stradă să nu calce liniile dintre dalele pavajului. Făceam şi eu acest lucru în copilărie şi îl mai fac şi astăzi cu rol de amuzament sau de madlenă proustiană. Încă o dată satisfacţia dată de apartenenţa la un grup s-a dovedit mai puternică decât disconfortul asocierii cu un "nebun" imaginar.

Ultimul obicei ciudat "confirmat" chiar zilele trecute este acela de a întoarce perna în timpul nopţii pentru a pune capul pe faţa rece. Aici nu vorbesc de unul, doi sau câţiva alţi nebuni ca mine ci de peste un milion de oameni înscrişi pe facebook care au decis să-şi mărturisească bizareria inocentă aderând la grupul I Flip My Pillow Over to Get to the Cold Side. E de prisos să spun că am dat Join Group cu bucuria cu care se amestecă un piunguin imperial printre ai lui atunci când în sfârşit îi găseşte după săpămâni de migraţie prin gheţurile antarctice.

Să ne-ţelegem, nu susţin că simpla asociere, faptul că "mai sunt şi alţii", ar valida orice tip de comportament deviant. Nici nu ştiu exact ce spune despre mine faptul că am apucături comune cu un ratat notoriu, cu un obsesiv-compulsiv - ambii imaginari - şi cu un milion de utilizatori facebook, nu ştiu nici de ce asocierea în sine, cu cineva, oricine, cântăreşte pentru mine mai mult decât "calitatea" persoanei sau a grupului (poate Eugen mi-ar putea spune mai multe despre toate astea) însă am ţinut să împărtăşesc bucuria descoperirii faptului că nu sunt singurul ţăcănit de pe planetă.

În plus, mai am o nebunie căreia nu i-am găsit încă pereche: mă deranjează până la zbârlirea părului de pe spinare şi apariţia pielii de găină pe braţe zgomotul produs de muşcatul, mestecatul, molfăitul, crănţănitul, plescăitul unui măr sau morcov într-un alt context decât una din mesele cotidiene. Dacă în acest proces se amestecă şi vorbirea, simt cum ochii mi se întorc spre interiorul capului prin rotaţie ascendentă şi sunt cuprins de o avansată stare de vertij. Paguba minimă este pierderea conversaţiei, pentru că nu aud, darămite să mai şi înţeleg ce articulează interlocutorul, cea maximă pierderea cunoştinţei preţ de câteva secunde.

Aşadar, în această problemă mă poate ajuta cineva? Mai este cineva care suferă de pe urma plescăitului de măr sau crănţănitului de morcov în sincron cu vorbirea? Ca şi în cazurile mai sus perezentate, m-aş bucura să ştiu că nu sunt singurul.

pentru cine nu mă cunoaşte

2009-07-24T16:57:00.003+03:00

(discursul final la cursul Erisma organizat de Erudio)

îndrăzneşte!

2009-07-02T12:53:00.013+03:00

via Eugen de la care am reţinut şi îndemnul: "să sapi fără să cauţi şi să te bucuri fără să găseşti" (articolul complet aici).

Glastonbury, my Love!

2009-07-01T13:59:00.012+03:00

Aflam de Glastonbury acum cinci ani din NME (New Musical Express), Glastonbury 2004 Special Issue. După ce am citit articolul am smuls posterul format A0 de la mijloc (giant aerial poster!) şi mi l-am prins în pioneze pe panoul de plută din faţa biroului. Mă holbam la el ori de câte ori aveam nevoie de un moment de retragere din concret şi ajunsesem să ştiu fiecare loc al festivalului, să cobor de acolo, din locul din care se făcuse fotografia şi să ajung să mă plimb mental pe drumurile pline de noroi, să mă mai opresc la câte o scenă să ascult o piesă, două, apoi să pornesc mai departe. După fiecare nouă incursiune imaginară îmi doream tot mai tare să ajung într-o bună zi acolo însă, ciudat, niciodată nu mi-am formulat asta ca obiectiv. Cred că nici nu îndrăzneam să mă gândesc că aş putea vreodată să particip. De ce? Nu ştiu să răspund.

Sfârşitul acelui an nu a fost tocmai roz: o restructurare a organizaţiei la care lucram a condus la dispariţia din organigramă a postului pe care îl ocupam şi devierea mea spre un alt post. Deşi afişul era în continuare la locul lui - am avut grijă să mi-l transfer pe noul panou de plută din faţa noului meu birou - excursiile mele prin Glasto, cum ajunsesem să-l alint, erau tot mai rare. Însă exact atunci când posterul devenise cvasi-invizibil - o bucată de hârtie colorată lipită pe un perete - exact când îmi uram cel mai tare noul job şi îl regretam cu lacrimi pe cel vechi, atunci când mă întrebam aproape zilnic de ce trebuise să am tocmai eu ghinionul de a mi se desfiinţa postul, când o detestam pe fosta şefă pentru că nu reuşise să-mi păstreze postul, iar pe cea nouă pentru că nu o alesesem ci pentru că îmi fusese "dată", exact atunci s-a produs minunea: a sosit o invitaţie de a merge la Glastonbury 2005.

Iniţial n-am făcut legătura, pur şi simplu sinapsele mele nu uneau imaginea de pe perete cu textul e-mailului şi cu atât mai puţin cu persoana mea. Aşa că m-am întors către şefa cea nouă şi am întrebat sec: "Noi pe cine trimitem la Glastonbury?". Răspunsul m-a scos complet din sistem: "Păi nu vrei să mergi tu?". După o secundă de linişte scurtcircuitul s-a produs: EU la GLASTONBURY! Pentru prima dată ideea ieşea din aspiraţional şi intra în fezabil.

Glastonbury a fost pentru mine, dincolo de experienţa propriu-zisă, fabuloasă, mâna care m-a prins de guler în momentul în care eram pe marginea râpei, gata să cad, când depresia mă pândea parşivă iar nemultumirea cronică punea stăpânire pe mine. Mi-a dat energie pozitivă cât să mă aducă înapoi la lumină din văgăuna mucedă în care mi se afundaseră emoţiile şi mai mult, energie cât să merg mai departe, mult timp după aceea, cu un zâmbet şui dar vădit fericit pe faţă.

La întoarcere scriam pentru revista instituţiei un articol care îmi pare încă actual.

Weekend-ul trecut a fost Glastonbury 2009. Cele câteva poze pe care le-am văzut mi-au suflat praful de pe amintirile din 2005 şi m-au făcut să-mi reînnod promisiunea că într-o zi voi ajunge din nou acolo. Poate însoţit de "generaţia următoare", cine ştie.

God is a woman

2009-06-30T12:37:00.006+03:00

Se recomandă Ms God - care poate fi atât Miss cât şi Missis - şi umblă pe motocicletă, în trup de bărbat. Este exact genul de ambiguitate şi androginitate cu care ne-a obişnuit.

Cât despre "01", are atâtea înţelesuri, lumea întreagă e cuprinsă în acest "01". Înseamnă "primul", "singurul", induce dualitatea (0 şi 1), omniprezenţa şi omniscienţa, căci doar Ms God poate fi în acelaşi timp şi 0 şi 1, şi existent şi inexistent, şi informaţie şi non-informaţie, şi material şi imaterial.

Bună imagine, Ms God, foarte bună, foarte în pas cu vremurile! De fapt, branding-ul este perfect, ca de altfel toate lucrurile (sau non-lucrurile) care ţin de Tine.

dacă s-ar găsi la noi ...

2009-06-30T08:00:00.000+03:00

asta i-aş cumpăra lui Bucurenci de ziua lui. Pentru că merită.

Când vine vorba de design, oamenii ăştia sunt incredibili. Nu mai zic de ideea pe care au avut-o pentru promovare, asta că tot o ard eu pe tema publicităţii de vreo trei articole încoace. Priviţi şi învăţaţi, oameni buni!

în schimb asta ...

2009-06-30T01:07:00.005+03:00

Ori mă uit eu prea mult la reclame în ultima vreme (Moisescule, eu zic să nu-ţi mai iei vacanţă în vara asta că te las fără Apropo TV; apropo de Apropo TV, felicitări, urmăresc şi îmi place) ori a început Campionatul Naţional de Reclame Tâmpite.

Iată o pretendentă la titlu:

Jur că o să cumpăr o pungă aşa, drept mulţumire pentru că m-au făcut să râd. Aşa cum azi am premiat cu 1 Leu tupeul delicios al unui tânăr care, la un semnafor, a venit la geamul deschis al maşinii mele şi mi-a zis: Şefu, îmi dai şi mie un ban? După care, văzând că nu m-a convins (că deh, mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană, vorba Filantropicii lui Nae Carnafil) a adăugat: până mâine.

şi asta nu e totul ...

2009-06-30T00:02:00.006+03:00

Sinceritatea Vodafone în propriile reclame nu conteneşte să mă uimească. Pare că cineva a pus serul adevărului în bidonul cu apă (Cumpăna/Fântâna) de pe etajul unde îşi are birourile departamenul de marketing.

După seria care m-a convins iremediabil să nu-mi activez în veci opţiunea "Alertă cost" (vezi mai jos), nu de alta dar nu vreau să sfârşesc trântit pe spate, pălmuit sau asurzit de o portavoce (la figurat vorbind, desigur), iata acum o nouă reclamă făcută parcă special pentru a te preveni în legătură cu pericolul la care te expui dacă faci prostia să te combini la Cartelă cu un prieten. Ce-i drept, în cazul ăsta eu sunt ieşit din target, aşa că s-ar putea să percep uşor distorsionat mesajul, însă ascultaţi cu atenţie ce spune fata, în special finalul:

[...] plus un pumn în faţă, fraiere!

Plus un pumn în faţă, fraiere?!? Adică? Adică activezi extraopţiunea care creşte (doamne, ce-o mai fi şi asta?) şi lună de lună primeşti tot mai multe minute fără să plăteşti în plus. Şi apoi? Apoi un pumn în faţă, fraiere! Ce-i drept, reclama nu precizează în ce va consta exact pumnul în faţă pe care operatorul îl are pregătit pentru tine dar, hei, acum doar nu era să strice surpriza chiar aşa, de tot, nu? Altfel spus, activaţi voi extraopţiunea (vai, cum sună, nu-mi revin!) şi vedeţi voi ce păţiţi, fix când v-o fi lumea mai dragă (a se vedea gestul garcon-ului care stă la tuns, când fata spune ce se întâmplă la a III-a întâlnire, pentru a vă face o idee asupra nivelului aşteptărilor din acel moment).

În concluzie, m-aţi convins: nu vreau nici alertă cost, nici să mă combin la cartelă cu un prieten, nici extraopţiunea care creşte, nici p-aia care scade, aş vrea eventual una care rămâne la fel, care nu este extra şi eventual nici măcar opţiune ci mai degrabă certitudine. Mai mult decât atât, nu vreau nici un avantaj, cu atât mai puţin un superavantaj. În schimb, dacă vreţi musai să vorbiţi pe limba tineretului vă mai pot spune eu câteva cuvinte de pe la mine de prin cartier, să le includeţi în următoarele reclame. Puteţi deja să începeţi lucrul la o (super)ofertă belea, cu extraopţiunea belea de belea, nu mai zic de ofertă de ofertă sau ofertă foarte tare, frate că astea deja sunt fumate. Dacă sunteţi interesaţi, promit că iau legătura cu băieţii şi vin cu ultimele noutăţi. Vă dau una aşa, bonus de bonus, de la fratele vostru, i-auziţi: Vodafone rulează! Adică de la rules, fraiere, ce credeai? Ei, ce ziceţi, vă combinaţi? Vă zic eu, se merită! Să moară babalâcii de ciudă, cu limba lor română cu tot, ce pana mea!

Nota 1: îmi plac foarte tare actorii (cum arată şi cum joacă). Felicitări!
Nota 2: se pare că de vreo săptămână încoace cineva din departamentul de marketing de la Vodafone a început să vină cu apa de acasă sau să-şi cumpere de la chioşc pentru că am văzut că finalul reclamei a fost scos din versiunea care se difuzează la TV.

vodafone are reclame trăsnite

2009-06-27T23:16:00.010+03:00

Le ştiţi, nu? Sunt cele trei spoturi cu cei trei băieţi simpatici, C.R.B.L., Smiley şi Alex în care Vodafone promovează serviciul "Alertă cost", adică te invită să-ţi alegi suma maximă pe care eşti dispus să o cheltuieşti în fiecare lună pentru convorbiri iar ei se angajează să te anunţe când ai depăşit respectiva sumă. Până aici toate bune.

Spoturile par a avea toate ingredientele: personaje relevante pentru target, scenariu credibil, simplu, realizare bună, texte potrivite, ton jucăuş, elementul surpriză ce atrage natural după sine mesajul ... reţeta succesului, ce mai ...

Vă invit să privim din nou clipurile, încercând de data asta să facem în timp real translaţia între mesajul prezentat şi mesajul sugerat. Să luam primul spot:

Alex (clientul Vodafone): Bă (Vodafone), să vă uitaţi şi voi la preţuri, să nu sară de trei milioane (serviciul se adresează şi clienţilor cu facturi mari), da? Când vedeţi că se face mă tregeţi de mână (clientul tocmai şi-a activat serviciul "Alertă cost")

C.R.B.L. (Vodafone): Da, mă, da, stai liniştit (activarea serviciului a fost confirmată).

Alex (clientul Vodafone) începe să pună cărţi în coş (vorbeşte la telefon) până când C.R.B.L. (Vodafone) dă cu el de pământ (alertează clientul conform serviciului "Alertă cost"). Smiley (non-client Vodafone sau client Vodafone care nu şi-a activat serviciul "Alertă cost") se prăpădeşte de râs (sigur nu zice "wow, ce tare, vreau şi eu să-mi activez serviciul ăsta").

Alex (clientul Vodafone), perplex şi agresat: Ce-ai făcut mă?! (Am primit o alertă din partea dvs, ce reprezintă?)

C.R.B.L. (Vodafone): Păi n-ai zis să te trag de mână? (Este serviciul "Alertă cost" pe care tocmai vi l-aţi activat. Este totul în regulă?)

Alex (clientul Vodafone) se ridică nervos spre C.R.B.L. (Vodafone), îi adresează un "Măă!" printre dinţi, vrea să îl lovească dar se opreşte pentru că evident C.R.B.L. (Vodafone) are dreptate: şi-a făcut-o cu mâna lui (şi-a activat serviciul "Alertă cost"). Încă furios, dar resemnat, îşi ia cărţile de la Smiley care încă mai râde de el. Mai mult, acum şi C.R.B.L. (Vodafone) îl ironizează.

Urmează mesajul: Eşti îngrijorat că nu ştii cât plăteşti? Activează noua opţiune Vodafone Alertă Cost [...] şi noi te tragem de mână când ai depăşit. No shit?!?

Iniţial m-am gândit că nici agenţia realizatore a campaniei, nici Vodafone nu şi-au pus problema aşa, că a fost o scăpare, apoi însă mi-am amintit de agresivitatea cu care, lună de lună, marele operator semnalizează şi chiar penalizează până şi cele mai mici întârzieri la plata facturii. Mi-am dat atunci seama ca nu e o eroare ci un mod extrem de subtil de a convinge oamenii să-şi dea acordul pentru pisălogeala extrem de agresivă de sfârşit de lună. Sunt convins de asta aşa cum sunt convins că la abonamentele noi această opţiune este bifată by default în contract.

Temă pentru acasă: interpretaţi celelalte două clipuri conform descrierii de mai sus. Notaţi la rubrica de comentarii de mai jos asemănările şi diferenţele observate.

şi totuşi ...

2009-06-26T10:12:00.000+03:00

Michael Jackson is dead.

Michael Jackson has died

2009-06-26T01:53:00.004+03:00

CNN breaking news: Pop icon Michael Jackson has died in Los Angeles, according to multiple reports.

Eu încă mai sper că e doar un mod disperat de promovare a viitoarelor concerte. Urmăresc înfrigurat ştirile.

a început FestASIA 2009!

2009-06-21T11:39:00.010+03:00

Şi pentru că tot vorbeam de oameni căpoşi, iată-i şi pe cei de la Este'n'Est ajunşi (tot) la a IV-a ediţie a FestASIA - festivalul filmului asiatic, singurul de acest gen din Europa Centrală şi de Est.

FestAsia e punk rău (după cum chiar cei de la Este'n'Est spun), n-are mamă, n-are tată, a ieşit în oraş cu banii de pâine, însă are ceva ce multe păţanii cultural-artistice generos finanţate din bani mai mult sau mai puţin publici doar visează: SPECTATORI, mai mult de 400 la proiecţia de deschidere şi (speră organizatorii) câteva mii bune până duminica viitoare (28 iunie). Speranţa lor e cât se poate de direct interesată, căci banii de pe bilete sunt singurii care le-ar mai cârpi gaura pe care le-au făurit-o în buzunare ambiţia de a aduce filme asiatice pe marile ecrane din România şi credinţa că diversitatea culturală trebuie susţinută chiar şi cu bani de acasă.

Aveţi aici programul. Vizionare plăcută!

publicitate (online)

2009-06-21T10:58:00.011+03:00

Cunosc oameni ambiţioşi, căpoşi de-a dreptul. Şi ei fac lucruri, lucruri ambiţioase. Aşa este şi colegul Panaitescu, un ambiţios care se încăpăţânează să organizeze cursuri de publicitate online ca freelancer în loc să se angajeze şi el ca omul la vreo multinaţională cinstită. Şi-i merge domnule, nu ştiu cum dar îi merge, deja a ajuns la ediţia a IV-a. Nu-i vorbă, e şi bun omul, de cand îl ştiu eu, adică de peste zece ani el visează numai marketing, publicitate şi online. Îl bănuiesc că noaptea, în somn, îi apar visele mai lungi cu bară de scroll, visul principal în main screen şi alte vise mai mici ca thumbnails în dreapta sau ca banner în partea superioară a ecranului imaginar. Din când în când îi mai apare şi câte un vis pop-up dar pentru el asta sigur nu mai este de mult o problemă.

Dacă vă pasionează astfel de vise, treaba voastră, n-aveţi decât să vă înscrieţi la cursul lui. Mai aveţi timp până mâine, luni 22 iunie. Vise plăcute!

haina face pe om

2009-05-29T13:34:00.005+03:00

O tânără, frumoasă, blondă, cu ochelari de soare, care vorbeşte la mobil la volanul unei limuzine albe, este ceva obişnuit.

O tânără, frumoasă, blondă, cu ochelari de soare, care vorbeşte la mobil la volanul unei limuzine albe, îmbrăcată în uniformă de poliţie (cămaşă bleu, cu epoleti şi trese) este ceva remarcabil.

am promis ...

2009-05-28T12:26:00.012+03:00

... că revin de îndată ce grimasa de dezgust îmi va fi ştearsă de un hohot sănătos de râs sau măcar de un zâmbet condescendent. Am pus pe facebook, am pus pe twitter, dar parcă tot nu-mi ajunge aşa că sparg tăcerea şi mă minunez voios de gugumănia Adinei Stănilă care, printre alte platitudini epocale, scrie în Libertatea pentru femei de luni 25 mai la pagina 34: "[turturica] înghite seminţele nemestecate şi are nevoie de pietricele pentru digestie". Da (sau "duh!", cum ar zice americanu'), ca orice altă pasăre.

Refuz să cred că acestă informaţie poate fi o noutate (chiar şi) pentru cititoarele obişnuite ale fiţuicii şi nu vreau să accept că mai sunt oameni care ştiu să citească (tehnic vorbind, a nu se înţelege că a răsfoi Libertatea înseamnă să citeşti) dar nu ştiu că paserile nu mai au dinţi de pe vremea strămoşului Archaeopteryx. În acelaşi timp nu-mi pot înghiţi (nemestecată) o întrebare: dar pietricelele, Adina, pietricelele cum sunt înghiţite de turturică, mestecate sau nemestecate?

P.S. dragă Adina, dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru acesată porţie de râs şi pentru că astfel m-ai ajutat să depăşesc pasa proastă care mă cuprinsese. Mult succes!

notă explicativă

2009-05-21T16:29:00.009+03:00

Fragmente a început ca o listă de lucruri mărunte, întâmplări absurdo-amuzante la care eram nevoit să asist sau să particip sau pe care le preluam de la alţii. Cu timpul însă evenimentele au devenit tot mai absurde şi tot mai puţin amuzante, asa că au iesit din raza de acoperire a acestui blog, de aici şi liniştea din ultima vreme.

Am ajuns să mă gândesc că poate logica mea începe să dea semne de găunoşenie (deh, trec anii ...) şi că acele manifestări care în viziunea mea frizează inepţia sunt de fapt parte din normalitate, mai ales că cei din jur nu par a avea o problemă, cel puţin nu una la fel de mare. Însă vizita recentă într-o ţară mai vestică decât a noastră mi-a (re)confirmat că, de fapt, (încă) nu am luat-o (complet) razna. Faptul că p-aci, pe la noi, ne-am acomodat cu mârlănia, prostia, trufia, hoţia, găinăria, ipocrizia, potlogăria, birocraţia, demagogia şi multe altele ca ele, nu înseamnă că toate astea au devenit mai puţin absurde, ba mai mult, nu înseamnă că ele au devenit normale. În continuare nu e în regulă să te certe doamna de la ghişeul al nu ştiu câte-lea de la nu ştiu ce instituţie publică, politicienii să fie cuprinşi de amnezie a doua zi după alegeri, să faci o oră de acasă la birou, să apari la TV sau prin ziare chiar dacă n-ai nimic de spus, să aştepţi cu orele la spital cu copilul în braţe, să nu ai unde să-ţi parchezi maşina, să-ţi arunci gunoiul sau să-ţi laşi bicicleta, să nu poţi să-ţi plimbi câinele de frica maidanezilor şi a pensionarilor, să vorbeşti una şi să primeşti alta.

Ne place însă să credem, bravăm adesea pe tema asta, că ne salvează umorul, mişto-ul, ca să fiu mai exact. Facem mişto de orice, chiar şi de lucrurile dezgustătoare, triste sau tragice. Avem zeci de bloguri, ziare, emisiuni de radio şi TV care îşi bazează succesul pe talentul şi graţia cu care iau la mişto tot ce mişcă prin politică, viaţă mondenă, servicii publice ş.a.m.d., avem cântece cu versuri gen iau viaţa la mişto, avem chiar şi un atlas de mitocănie urbană. În urmă cu ceva ani, la o aniversare a Academiei Caţavencu, unul dintre academicieni constata melancolic la microfon că prin ani de lungi de umor aşternut în paginile revistei au reuşit să transforme un criminal într-o bunicuţă simpatică. Despre ce bunicuţă era vorba vă las pe voi să descoperiţi în arhiva Academiei. Important însă este mesajul care, iată, nu a ajuns până la colegii lui mai tineri de trust care acum, la rândul lor, acreditează mârlănia ca pe ceva "de râs". Şi e "normal", pentru că au public, pentru că nu mai avem energie să facem ceva pentru a schimba lucrurile, nu mai vrem să lăsăm nimic din toate astea să ne întristeze, să ne sperie sau să ne înfurie, vrem să fim veseli, vrem să râdem, să facem un mare HA! în faţa mizeriilor. O teorie spune că bucuria este acea emoţie pe care o resimţim atunci când nici una dintre celelalte trei emoţii primare - tristeţe, furie, frică - nu ne afectează. Psihicul colectiv românesc vine să contrazică această teorie sau să o reformuleze: bucuria este acea emoţie pe care o resimţim atunci când facem mişto de toate lucrurile care ne provoacă una dintre celelalte trei emoţii primare.

Revenind însă la Fragmente, pentru că nici nu vreau să devin vreun încrâncenat - cei câţiva prezenţi prin spaţiul public de la noi au o aură de nebunie - dar nici nu mă mai pot distra pe seama cruntelor bazaconii cotidiene, declar acest blog temporar închis. Voi reveni cu prima ocazie în care raportul dintre absurd şi amuzant va fi net subunitar.

deci ...

2009-05-21T16:19:00.003+03:00

Într-o cafenea, două business-ladies îşi închie business-lunch-ul. Una dintre ele concluzionează: "Gata! Ne apucăm şi până mâine ne mai gândim, mai creionăm câte una-alta şi vedem."

so now you know

2009-05-13T13:55:00.003+03:00

(leapşa de la babel me)

Cu bold, ce am facut eu din lista de mai jos. Dau mai departe la ... la ... Acum îmi dau seama că nu prea cunosc bloggeri care ar aprecia aşa ca dau la toată lumea dispusă să preia. Enjoy!

00) Bolded the things I’ve done in the following list
01) Bought everyone in the pub a drink
02) Swam with wild dolphins
03) Climbed a mountain
04) Taken a Ferrari for a test drive
05) Been inside the Great Pyramid
06) Held a tarantula
07) Taken a candlelit bath with someone
08) Said ‘I love you’ and meant it
09) Hugged a tree
10) Done a striptease
11) Bungee jumped
12) Visited Paris
13) Watched a lightning storm at sea
14) Stayed up all night long, and watch the sun rise
15) Seen the Northern Lights
16) Gone to a huge sports game
17) Walked the stairs to the top of the leaning Tower of Pisa
18) Grown and eaten your own vegetables
19) Touched an iceberg
20) Slept under the stars
21) Changed a baby’s diaper
22) Taken a trip in a hot air balloon
23) Watched a meteor shower
24) Gotten drunk on champagne
25) Given more than you can afford to charity
26) Looked up at the night sky through a telescope
27) Had an uncontrollable giggling fit at the worst possible moment
28) Had a food fight
29) Bet on a winning horse
30) Taken a sick day when you’re not ill
31) Asked out a stranger
32) Had a snowball fight
33) Photocopied your bottom on the office photocopier
34) Screamed as loudly as you possibly can
35) Held a lamb
36) Enacted a favorite fantasy
37) Taken a midnight skinny dip
38) Taken an ice cold bath
39) Had a meaningful conversation with a beggar
40) Seen a total eclipse
41) Ridden a roller coaster
42) Hit a home run
43) Fit three weeks miraculously into three days
44) Danced like a fool and not cared who was looking
45) Adopted an accent for an entire day
46) Visited the birthplace of your ancestors
47) Actually felt happy about your life, even for just a moment
48) Had two hard drives for your computer
49) Visited all 50 states of USA
50) Loved your job for all accounts
51) Taken care of someone who was shit faced
52) Had enough money to be truly satisfied
53) Had amazing friends
54) Danced with a stranger in a foreign country
55) Watched wild whales
56) Stolen a sign
57) Backpacked in Europe
58) Taken a road-trip
59) Rock climbing
60) Lied to foreign government’s official in that country to avoid notice
61) Midnight walk on the beach
62) Sky diving
63) Visited Ireland
64) Been heartbroken longer then you were actually in love
65) In a restaurant, sat at a stranger’s table and had a meal with them
66) Visited Japan
67) Benchpressed your own weight
68) Milked a cow
69) Alphabetized your records
70) Pretended to be a superhero
71) Sung karaoke
72) Lounged around in bed all day
73) Posed nude in front of strangers
74) Scuba diving
75) Got it on to “Let’s Get It On” by Marvin Gaye
76) Kissed in the rain
77) Played in the mud
78) Played in the rain
79) Gone to a drive-in theater
80) Done something you should regret, but don’t regret it
81) Visited the Great Wall of China
82) Discovered that someone who’s not supposed to have known about your blog has discovered your blog
83) Dropped Windows in favor of something better
84) Started a business
85) Fallen in love and not had your heart broken
86) Toured ancient sites
87) Taken a martial arts class
88) Sword fought for the honor of a woman
89) Played D&D for more than 6 hours straight
90) Gotten engaged
91) Been in a movie
92) Crashed a party
93) Loved someone you shouldn’t have
94) Kissed someone so passionately it made them dizzy
95) Gotten married
96) Had sex at the office
97) Gone without food for 5 days
98) Made cookies from scratch
99) Won first prize in a costume contest
100) Ridden a gondola in Venice
101) Gotten a tattoo
102) Found that the texture of some materials can turn you on
103) Gotten divorced
104) Been on television news programs as an “expert”
105) Got flowers for no reason
106) Masturbated in a public place
107) Got so drunk you don’t remember anything
108) Taken illegal drugs
109) Performed on stage
110) Been to Las Vegas
111) Recorded music
112) Eaten shark
113) Had a one-night stand
114) Gone to Thailand
115) Seen Siouxsie live
116) Bought a house
117) Been in a combat zone
118) Buried one/both of your parents
119) Shaved or waxed your pubic hair off
120) Been on a cruise ship
121) Spoken more than one language fluently
122) Gotten into a fight while attempting to defend someone
123) Bounced a check
124) Performed in Rocky Horror
125) Read - and understood - your credit report
126) Raised children
127) Recently bought and played with a favorite childhood toy
128) Followed your favorite band/singer on tour
129) Created and named your own constellation of stars
130) Taken an exotic bicycle tour in a foreign country
131) Found out something significant that your ancestors did
132) Called or written your Congress person
133) Picked up and moved to another city to just start over
134) …more than once? - More than twice?
135) Walked the Golden Gate Bridge
136) Sang loudly in the car, and didn’t stop when you knew someone was looking
137) Had an abortion or your female partner did
138) Had plastic surgery
139) Survived an accident that you shouldn’t have survived
140) Wrote articles for a large publication
141) Lost over 100 pounds
142) Held someone while they were having a flashback
143) Piloted an airplane
144) Petted a stingray
145) Broken someone’s heart
146) Helped an animal give birth
147) Been fired or laid off from a job
148) Won money on a T.V. game show
149) Broken a bone
150) Killed a human being
151) Gone on an African photo safari
152) Ridden a motorcycle
153) Driven any land vehicle at a speed of greater than 100 mph
154) Had a body part of yours below the neck pierced
155) Fired a rifle, shotgun, or pistol
156) Eaten mushrooms that were gathered in the wild
157) Ridden a horse
158) Had major surgery
159) Had sex on a moving train
160) Had a snake as a pet
161) Hiked to the bottom of the Grand Canyon
162) Slept through an entire flight: takeoff, flight, and landing
163) Slept for more than 30 hours
164) Visited lots of foreign countries
165) Visited all 7 continents
166) Taken a canoe trip that lasted more than 2 days
167) Eaten kangaroo meat
168) Fallen in love at an ancient Mayan burial ground
169) Been a sperm or egg donor
170) Eaten sushi
171) Had your picture in the newspaper
172) Had 2 (or more) healthy romantic relationships for over a year in your lifetime
173) Changed someone’s mind about something you care deeply about
174) Gotten someone fired for their actions
175) Gone back to school
176) Parasailed
177) Changed your name
178) Petted a cockroach
179) Eaten fried green tomatoes
180) Read The Iliad
181) Selected one “important” author who you missed in school, and read
182) Dined in a restaurant and stolen silverware, plates, cups because your apartment needed them
183) …and gotten 86?ed from the restaurant because you did it so many times, they figured out it was you
184) Taught yourself an art from scratch
185) Killed and prepared an animal for eating
186) Apologized to someone years after inflicting the hurt
187) Skipped all your school reunions
188) Communicated with someone without sharing a common spoken language
189) Been elected to public office
190) Written your own computer language
191) Thought to yourself that you’re living your dream
192) Had to put someone you love into hospice care
193) Built your own PC from parts
194) Sold your own artwork to someone who didn’t know you
195) Had a booth at a street fair
196) Dyed your hair
197) Been a DJ
198) Found out someone was going to dump you via blog
199) Written your own role playing game
200) Been arrested

deşeurile nu sunt gunoaie

2009-05-12T14:46:00.001+03:00

altfel spus, există viaţă după colectare

ce vremuri ...

2009-04-22T13:32:00.006+03:00

Pe vremuri mergeai la Miţi Vasilescu la Minerva cu acte-n regulă şi aveai asigurate două numere pe noapte. Pentru restul negociai cu madame Ioneasca, antreprenoara, şi dacă erai muşteriu cumsecade sigur te alegeai cu un rabat. La bani, nicidecum la calitate.

Ce-i drept, duminica şi la sărbători trebuia să te scoli cu noaptea-n cap, să prinzi rând, să nu ajungi să te freci de toţi răcani veniţi în permisie, ţărani veniţi la piaţă cu zarzavaturi, ciobani veniţi cu brânză sau alţii ca ei nimeriţi aiurea prin târg.

Prin zarva străzii, printre strigătele precupeţelor, zgomotul roţilor şi al potcoavelor pe piatra cubică, înjurăturile birjarilor, ţipetele copiilor care fugăreau porumberii şi clopotele bisericilor, care chemau lumea la slujbă, s-a întâmplat să desluşesc această conversaţie:
- Încotro zoreşti aşa, musiu, în sfântă zi de duminică?
- E, iaca, la Minerva ...
- Şi ce atâta grabă?
- Păi vreai s-o găsesc iar pe Miţi ocupată, ai uitat ce-am pătimit ultima dată? Da' mata încotro aşa agale?
- La slujbă, la Stavropoleos. E venită soacră-mea de vineri, uite-o colo, mai în faţă, cu nevastă-mea şi copiii.
- Apăi mergi. Vezi, să aprinzi şi pentru mine o lumânare. La "vii", ai grijă.
- Dacă-i dai şi mata lu' Miţi un număr şi din partea mea.
- Ei bravos! Să-mi taie mie de pe abonament? Las că-i dai mata săptămâna viitoare şi restanţa.
- Hai noroc!
- Sănătate!

2% pentru MaiMultVerde

2009-04-10T10:45:00.003+03:00

Găsiţi toate cele trebuincioase operaţiunii aici